Cu scuzele de rigoare. Despre graba prejudecăţilor mele

Ieri, am scris un articol despre bunicul de la Tg. Mureş care şi-a căutat nepoţelul şi n-a fost lăsat să-l cheme în limba maghiară. Azi, mă văd nevoit să-mi cer scuze pentru un comentariu eronat. Pe pagina lui Lucian Mândruţă, am citit o postare care m-a îmbucurat şi m-a întristat în acelaşi timp.

M-a îmbucurat pentru că se vede din comentariul postat de Csaba I. Nagy, moderatorul radioului Vacanţa  că deşi presa a relatat întîmplările altfel, nu a fost niciun conflict interetnic, ci numai un bunic care nu s-a comportat adecvat, devenind agresiv. Pînă la un punct, este de înţeles (un om care şi-a pierdut nepoţelul e speriat, tensionat), dar de aici până la a-l numi pe moderator (maghiar verde!) ”oltean cu ură pe maghiari” e totuşi cale lungă. M-am întristat pentru că, iată, nici chiar mie nu mi-a trebuit mult să sar ca ars, mie care de obicei încerc (nu înseamnă că şi reuşesc!) să fiu obiectiv şi nepărtinitor. Chiar şi în capul meu bubuie prejudecăţile.

În ceea ce priveşte relaţia dintre ştire şi comentariul meu, nu cred că am greşit. Nici într-o redacţie ”clasică” nu publicistul comentator verifică veridicitatea informaţiilor — ele sunt verificate şi răsverificate de reporteri şi redactori. Problema e că o parte a articolului meu stă în picioare. Dacă subiectul, aşa greşit şi superficial cum a fost, a putut deveni ”senzaţie de FB” cu nervi şi muşchi, atunci prejudecăţile respirate reciproc îşi au, din păcate, în continuare rostul lor sinistru. Le vom demola prin bunici şi bloggeri mai bine temperaţi.

”Copilul este bine, ieri a fost din nou la ştrand”, scrie Csaba I. Nagy. Pînă la urmă, asta contează cu adevărat în toată povestea asta.