Cu o singură viață

Când a avut premiera pe scena Teatrului Dramaturgilor din Bucureşti, pe 2 februarie 2022, acest spectacol intitulat „Cu o singură viață” ar fi putut fi contaminat de presiunea circumstanțelor socio-sanitare, inducând în mintea spectatorului inocent bănuiala că, aflați încă în stare de alertă pandemică, titlul ar fi conținut ascunse premoniții sumbre.

Nimic mai departe de adevăr! Căci Recitalul extraordinar al subtilului actor Răzvan Vasilescu, comentat muzical de sensibilul Lucian Sabados, are un regim de vibrație situat în sferele înalte ale existenței umane, vorbind despre omul etern, cel de dincolo de larma cuvintelor cotidianului profanat.

Despre ființă, suflet, năzuința spiritului şi gustul îndoielii, despre El şi Ea recită Răzvan Vasilescu, prin versurile pe care le-a ales din creațiile unor mari poeți români: Marin Sorescu, Nina Cassian, Nichita Stănescu, Ana Blandiana şi Mircea Cărtărescu.

Dar esența lirică a acestor confesiuni (căci ce altceva este poezia, decât mărturisirea poetului despre sine, ca om absolut?) este turnată în formă dramatică, prin prestația plină de relief a Actorului, care navighează, cu ştiința justei interpretări, de la tăcerea plină de suspense la rostirea încărcată de melancolie, sau de forța încântării, sau a indignării. Un spectacol al stărilor sufleteşti şi mintale, ale Eului şi ale Celuilalt.

Nu poți povesti poezia, o poți doar trăi şi, intrând în sala de spectacol, îți asumi riscul de a pătrunde în cuşca ei cu lei, unde vei fi provocat afectiv şi intelectual. Dar doar dacă participi, dacă nu rămâi pe dinafara fluxului de simțire şi gând pe care îl creează, cu mijloace puține, dar esențiale, cei doi ploieşteni aflați în scenă. Muzica originală, compusă de Lucian Sabados susține cu discreție, panorama emoțională a cuvintelor rostite şi asigură necesarele legato-uri între diversele stări.

Tot ce au poartă cu ei cei doi, plus nişte clape , astfel încât, cu lumina corespunzătoare, pot crea atmosfera potrivită punerii în scenă a acestor neliniştite şi foarte omeneşti întrebări. Pe care le-au şi rostit pe diverse scene, la Filarmonica din Ploieşti, la Festivalul de Teatru de la Bacău, la prestigiosul Bozar din Bruxelles, sau în  Amfiteatrul Teatrului Național din Bucureşti, sub cerul liber, unde, cu câteva veri în urmă, am râs cu lacrimi la one man show-ul Era ok şi la 60, în care Răzvan Vasilescu, recurgând la câteva fragmente literare, dar şi la experiența proprie, râdea dulce-amar despre neputințele crescânde ale îmbătrânirii, păstrând totuşi speranța în bucuriile vieții.

Cine mai are nevoie de poezie astăzi? poate vă întrebați. Căci dus demult e timpul când un mijloc de comunicare al modernității, cum este televiziunea (TVR-ul, pe atunci) se punea în slujba poeziei, îi dădea glas, ei şi creatorilor ei, pentru marea masă de privitori, contribuind astfel la prestigiul ei social. Acum, (micile) ecrane tv şi marele spațiu virtual al internetului sunt acaparate de insignifiantele detalii ale imediatului, ce par că informează, dar, de fapt, creează vaste teritorii ale nimicului şi un nivel de aşteptare, lipsit de orice sens profund, pentru marele public.  

Iar acest context al nelimitatei libertăți a tuturor, de a trece lejer pe lângă esențial face cu atât mai prețios un recital precum cel al lui Răzvan Vasilescu, acompaniat de Lucian Sabados. Chiar dacă e poate lupta dintre David şi Goliat. Când praştia este mânuită de un artist cu experiența lui Răzvan Vasilescu poți fi sigur de o victorie semnificativă, tocmai în rândul celor care îşi construiesc conştient drumul în viață, nelăsându-se deturnați de țeluri false, nutrindu-şi sufletul şi oferind astfel modele de viață.

Diseară, la Teatrul Dramaturgilor, la exact un an de la premieră, revine în scenă recitalul Cu o singură viață, iar cei care doresc să se lase priviți pătrunzător de Răzvan Vasilescu şi învăluiți în rostirea sa plină de înțelegere pentru greutatea cuvintelor nu ar trebui să lipsească de la această întâlnire cu acordurile majore ale vieții.