Crossing Europe 20. Filme despre magia cinematografului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ediția aniversară, a 20-a, a festivalului de film „Crossing Europe” din Linz s-a deschis pe 26 aprilie și până pe 1 mai 2023 le mai oferă spectatorilor săi o selecție reprezentativă pentru cinematograful european de azi.

Imagine din „Piaf”, regia Ann Oren FOTO Rediance Films
Imagine din „Piaf”, regia Ann Oren FOTO Rediance Films

Credeați că suprarealismul cinematografic a murit? „Piaf” („Piaffe”, producție Germania), primul lungmetraj de ficțiune al cineastei și artistei vizuale israeliano-germane Ann Oren, vă poate convinge că vă înșelați. După ce a avut premiera mondială în competiția principală a Festivalului de la Locarno din 2022 (unde a primit „Junior Jury Award”), filmul a trecut prin multe alte festivaluri internaționale importante, pentru a ajunge acum în competiția de ficțiune de la „Crossing Europe”.

Premisa narativă este pe cât de simplă, pe atât de stranie. Atunci când sora sa, Zara, interpretată de artistul Simon(e) Jaikiriuma Paetau, suferă o cădere nervoasă și e internată într-un institut psihiatric, introvertita Eva (Simone Bucio), care vinde bilete la un Fotoplastikon (teatru stereoscopic cu elemente de precinema) îi preia jobul de zgomotist (foley artist). Ea trebuie să producă de urgență sunetul pentru o reclamă națională ce promovează un medicament de stabilizare a stării de spirit (cu efecte secundare nu tocmai neglijabile). Personajul principal din clip este un cal (botezat chiar „Moviestar”, după cum aflăm ulterior), așa că, încercând să găsească zgomotele cele mai potrivire pentru acompanierea imaginilor, Eva se apropie de animalul cu pricina.

De aici lucrurile o iau razna. Simbioza tinerei femei cu Moviestar e atât de profundă încât, la scurt timp, Evei începe să-i crească – într-un ritm rapid – o coadă de cal. Aceasta pare un fetiș pentru botanistul Novak (Sebastian Rudolph), vechiul ei client de la Fotoplastikon, cu care Eva dezvoltă o relație bizară. Nu mai adaug decât că piaful constituie un exercițiu de dresaj care-i solicită calului să-și păstreze echilibrul în trap pe loc (iar secvențele erotice, ca și cele din clubul tehno sau de la ecograf trimit limpede la această semnificație).

Cu dialoguri reduse la maximum, plot-ul din „Piaf” pare plasat într-un timp ce pare prezent și nu prea pare (de pildă, personajele folosesc doar telefoane fixe cu disc). Într-un univers ireal, cu culori vii, oamenii ce apar în cadre (când acestea nu sunt dominate de obiecte) săvârșesc gesturi mecanice, repetitive. Ann Oren filmează pe Super 16 mm și se joacă cu posibilitățile pe care i le oferă analogicul (spre deosebire de omniprezentul digital). Hibriditatea și fluiditatea sunt recurente în acest film de o originalitate izbitoare, memorabilă. „Piaf” ar putea fi programat alături de „Mammalia”, noul film al lui Sebastian Mihăilescu, lansat la Berlinala din 2023. Dacă le veți vedea pe amândouă (și vă recomand să o faceți), veți înțelege de ce.

Din competiția de ficțiune de la al 20-lea „Crossing Europe”, un alt film care vorbește, chiar mai accentuat, despre magia cinematografului este „Cei mai răi” („Les Pires”, Franța), primul lungmetraj regizat de Lise Akoka și Romane Gueret, câștigător al secțiunii „Un Certain Regard” la Cannes 2022. Lucrând cu juni actori neprofesioniști, cele două cineaste franceze au reușit să obțină rezultate similare cu cele ale compatriotului lor Laurent Cantet, al cărui „În clasă” („Entre les murs”) a cucerit Palme d’Or-ul în 2008.

„Cei mai răi” e, de fapt, filmul realizării unui film, de către un regizor originar din Belgia, în suburbia Picasso a orașului de proletari Boulogne-sur-Mer, din nordul Franței. În pregeneric, patru adolescenți din cartier – Lily, Ryan, Jessy și Maylis – participă la casting cu regizorul și asistenta sa (care rămân deocamdată în spatele camerei), fiind aleși să joace în viitoarea producție cinematografică, deși unii dintre ei sunt considerați de cunoscuți „cei mai răi” (o spune chiar Maylis, ce se va retrage prima din proiect, fiindcă filmarea generează o confruntare pentru care ea nu e încă pregătită).

În următoarea oră și jumătate, îi urmărim pe cei patru adolescenți, defavorizați social și cu un background traumatic, maturizându-se ca urmare a intrării în rol și a interacțiunilor cu membrii echipei. Dacă sfârșitul filmărilor vine pentru Lily cu prima suferință din amor (la doi ani și ceva după dureroasa moarte a frățiorului ei), Ryan se eliberează de furie, se deschide către lume și învață să se accepte, regizorul Gabriel devenind tatăl pe care el nu l-a putut avea. O lecție de cinema și de viață, „Cei mai răi” e și o experiență de neratat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite