Cronicar prin marele război: Călătoria unui ardelean prin Siberia şi Rusia lui Lenin

Continuăm periplul nostru prin istoriile Marelui Război şi vom vorbi astăzi despre călătoria unui român, o călătorie demnă de poveştile romanelor literaturii franceze de secol XIX. Sursa principală a articolului nostru o reprezintă volumele intitulate Cruciaţi, tirani şi bandiţi. În Rusia Sovietelor I şi În Siberia lui Kolceak II, avându-l ca autor pe Elie Bufnea, un adevărat Ulise român, căci despre el este vorba în articolul de faţă.

Se mai adaugă ca surse şi câteva idei conţinute în studiile prezentate de noi în cadrul unor conferinţe şi lecturi publice, susţinute în 2014 şi 2016, dar şi alte materiale la care ne vom referi la finalul articolului.

În vara anului 1914, când a început Primul Război Mondial, sute de mii de români din Transilvania au fost angrenaţi, cu forţa, în mecanismele industriei morţii, înrolaţi în armata chezaro-crăiască şi trimişi în prima linie a operaţiunilor militare. Memorialistica românească a consemnat  plecarea românilor pe front, ca fiind una lipsită de entuziasmul austriecilor, ungurilor sau germanilor, ci mai degrabă cu atitudinea de resemnare în faţa sorţii. De altfel, aceiaşi memorialişti, printre care Octavian Goga şi Octavian Tăslăuanu, vorbesc mai tot timpul de armata austro-ungară, ca fiind un amalgam de naţiuni care nu îmbrăţişează cauza imperiului, luptând forţaţe de împrejurări. Această armată a fost descrisă în lucrările lor cu termenul de armata fără suflet.

Intrarea României în Marele Război, de partea Antantei, a modificat situaţia ardelenilor de pe fronturile europene. Unii dintre ei s-au sustras, încă din 1914, de la încorporare, alţii au început, în 1917, să dezerteze. În această ultimă situaţie s-a aflat, spre exemplu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu, iar drama acestuia a fost descrisă în romanul Pădurea Spânzuraţilor.

Elie Bufnea s-a numărat şi el printre transilvănenii care au trecut Carpaţii, alăturându-se cauzei româneşti. Semnarea înrobitoarei păci de la Buftea - Bucureşti, din 1918, între România şi Puterile Centrale, l-a găsit pe acesta în delicata situaţie de a fi oricând extrădat şi condamnat la pedeapsa capitală pentru vina de a fi dezertat din armata austro-ungară. Soluţia salutară, pentru mulţi ardeleni aflaţă în situaţii similare, s-a dovedit a fi crearea unui corp de voluntari care să lupte pe fronturile din străinătate pentru aliaţi. Era un semnal că România, deşi forţată să încheie pace cu duşmanul, continua, prin aceste corpuri de voluntari, să-şi legitimize susţinerea şi aderarea la cauza Antantei.

Înarmat cu un paşaport românesc, care atesta că s-a născut într-un orăşel din Vechiul Regat, pe 2 august 1918, alături de alţi cinci camarazi, Elie Bufnea începe aventura care avea să-şi pună definitiv amprenta în bine şi în rău asupra destinului său. Este o aventură în care, aşa cum scrie, avea să întâlnească oameni-cruciaţi, murind pentru o idee, dar şi „tirani fără suflet şi fără Dumnezeu, bandiţi sângeroşi, jefuind şi omorând în numele unui ideal de umanitate”.

Călătoria ardeleanului începe cu îmbarcarea în trenul care merge pe ruta Iaşi-Chişinău. Trenul avea să devină în viaţa lui Elie Bufnea un spaţiu cu o însemnătate aparte. Avea să-i fie mijloc de transport, casă, vehicul militar, spaţiu al frontului, tranşee. Prima parte a călătoriei sale se desfăşoară fără incidente. De la Chişinău, se deplasează la Tighina, unde grupul se desparte, iar Elie Bufnea şi doi camarazi merg spre Odesa. Aici este o lume încă neatinsă de nebunia revoluţiei. Străzile sunt pline de doamne elegante, de români ce şi-au salvat averile din Moldova. Şi mai e ceva… se găseşte pâine albă, fapt de mirare pentru greu încercatul soldat, trăit în refugiul moldovean, într-o zonă suprapopulată, unde mâncarea este mai tot timpul pe sponci. Plecarea spre Poltava, următoarea destinaţie, se face cu un tren militar german, de care ardeleanul se agaţă printr-o întâmplare – s-a împrietenit cu nişte soldaţi germani care au fost de acord să le permită urcarea în tren. Pe drum, prietenia lor se cimentează, iar nemţii mărturisesc că au doar o singură dorinţă - pacea, să poată să se întoarcă acasă! Ajunşi la Poltava, drumul se continuă: Harkov – Kursk. Până să ajungă la Kursk, ei trec graniţa în Rusia sovietică, în Rusia revoluţiei, unde, ne spune Elie Bufnea, totul operează conform dorinţei lui Lenin: „Jefuiţi tot ce-a fost jefuit!  […]  Bazele societăţii socialiste trebuie să le aşezăm printre ruine. O ţară cu milioane de oameni învrăjmăşiţi!” Contactul cu lumea rusă e unul de neuitat. Ca să-şi poată continua călătoria sunt inspectaţi de 10-15 ori, „căci fiecare bolşevic căruia îi trece prin minte să facă inspecţie face. Nu este niciun comandant aci. Toţi sunt egali - iată sfânta egalitate!” La Kursk, aceeaşi atmosferă de haos a unui oraş dominat de soviete: „Asta acum e ţara nimănui. Pe împărat l-au omorât şi-au pus în loc  pe dracu!”, le spune lui Bufnea şi celor doi colegi ardeleni ai săi, un român din jurul Aradului, fost soldat din armata austro-ungară căzut acum prizonier la ruşi.

De la Kursk, drumul se continuă până la Saratow, iar călătoria cu trenul, pe lângă farmecul aparte, are şi avantajul de a putea conversa cu oamenii din compartiment, de a observa cum trăiesc şi ce gândesc ruşii de rând. La Saratow, se cazează într-un hotel, de unde noaptea se aud ţipetele străzii: „Exploatatorii nu pot fi învinşi decât prin violenţă, spune Lenin. Şi aici în Saratow, în fiecare noapte sunt suprimaţi un număr din acei pretinşi exploatatori”. Este explicaţia pentru ţipetele nopţii, oferită de memorialist. Surpriza mare este aceea că le sunt controlate paşapoartele de un comisar sovietic, un evreu care vorbeşte perfect româneşte, pentru că a trăit o perioadă în România. Norocul le surâde şi după un scurt interogatoriu, comisarul le dă o viză de un an pentru a putea tranzita Rusia. Drumul spre zona controlată de albi continuă. Într-o discuţie în tren, vine vorba despre români şi toţi călătorii ruşi au cuvinte urâte despre români „pentru dezarmarea bolşevicilor în Moldova şi Basarabia şi pentru Unirea- ziceau ei, silnică a Basarabiei”. Ajunşi într-un orăşel, se îmbarcă şi călătoresc pe Volga, apoi, prin stepele zonei Saratowului spre Samara, unde se aflau trupele aliate şi ruşii albi care au luptat împotriva comuniştilor. Cu această ocazie, ajung să se dea drept bolşevici şi să vorbească despre marxism, pentru a înşela vigilenţa controalelor ruşilor cu care se intersectează. O adeverinţă primită de la un comitet local şi redată în cartea lui Elie Bufnea, stă drept mărturie despre abilitatea „agitatorilor români internaţionalişti”.     

După ce au trecut în zona controlată de cei care luptau împotriva bolşevicilor, începe a doua parte a odiseei lui Elie Bufnea: lupta împotriva armatei roşii în zona Siberiei apărată de grupul de voluntari români şi de legiunea cehoslovacă. Cartea ardeleanului este, fără îndoială, un adevărat document despre istoria războiului civil din Rusia, a legiunii cehoslovace, dar şi despre dârzenia şi suferinţele românilor implicaţi în această aventură, o adevărată Anabasis, demnă de poveştile de odinioară ale  vechilor greci: de la Samara, ardeleanul Bufnea pleacă la Kinel, apoi, în iarna 1918-1919, urmează alte repere siberiene - Celiabinsk, Petropavlowsk şi Irkutsk.

Harta personală a ofiţerului Elie Bufnea cu însemnări din timpul călătoriei în Siberia şi Extremul Orient

Volumul al doilea al memoriilor lui Elie Bufnea surprinde istoria măririi şi decăderii Amiralului Alexsandr Kolceak, cel care a încercat alături de rămăşiţele armatei imperiale ruse, de trupele Antantei şi de voluntari precum Bufnea, să se opună instaurării  comunismului în Rusia. Cum ar fi arătat lumea fără o Rusie comunistă, dacă acest Kolceak ar fi învins? Greu de spus. Poate numai o istorie contrafactuală ar găsi un răspuns adecvat.

Din 1919 până în 1920, Elie Bufnea luptă alături de aproximativ 5000 de români pe linia ferată  Transiberiană, într-un tren blindat care serveşte, aşa cum am spus anterior, drept casă, linie şi tranşee a frontului. Această linie este vitală pentru controlul Siberiei, pentru comunicarea cu Vladivostokul controlat de aliaţi, iar pierderea ei avea să conducă, într-un final, la eşecul albilor şi victoria definitivă a armatei roşii şi a comuniştilor. Arestarea lui Kolceak, evenimentele care au dus la înfrângerea albilor sunt descrise pe larg în acest volum second al memoriilor, care se încheie cu prezentarea retragerii legiunii cehoslovace şi a românilor spre Vladivostok. Retragerea din Rusia se desfăşoară în acelaşi tren blindat pe un traseu cuprins între Irkutsk-Baikal-Chita- Hailar-Harbin-Vladivostok. Pe 10 mai 1920, într-o zi simbolică, la Vladivostok, voluntarii români au fost decoraţi pentru vitejia lor: medalii franceze, cruci de război cehoslovace, decoraţiuni ruseşti, engleze şi italiene, plus decoraţiile româneşti - Crucea comemorativă a războiului cu bareta Siberia, Steaua României, Coroana României, Virtutea Militară. Modestia l-a împiedicat pe Elie Bufnea să spună ce decoraţii a primit. Cu siguranţă, nu au fost puţine. 

De la Vladivostok, în mai 1920, românii s-au îmbarcat spre ţară. Se pare că Elie Bufnea a plecat mai târziu, în 1921, având alte însărcinări în zonă. La final, s-a îmbarcat pe un vapor englez şi după un adevărat ocol al lumii, o călătorie de şase săptămâni, a revenit în portul Constanţa.

„Eşiţi din vârtejul urii şi-al nebuniei, suntem în drum spre casă. Alături de noi s-agită încă vâltoarea social, în care tirani, înebuniţi de ură, asmuţesc oamenii, transformaţi în bande asasine - să-şi sugrume prietenii şi fraţii, în numele altor idealuri de viaţă. Cine a trăit în mijlocul unui asemenea vârtej de patimi sociale, nu-l poate dori nici odată Patriei şi Neamului său”. Acestea sunt cuvintele prin care, Elie Bufnea îşi încheie relatarea Odiseei sale.

După război, Elie Bufnea a profesat în avocatură, iar în 1948-1955 regimul comunist îl pedepseşte cu închisoarea pentru necuviinţa de a fi luptat împotriva URSS. Moare în 1987 şi lasă moştenire unui muzeu transilvănean din Alba Iulia o valoroasă colecţie de obiecte, documente şi  bancnote strânse în periplul său rusesc.

Istoria eroului articolului nostru se încheie aici. Chiar dacă ziarul Adevărul a mai prezentat, sub semnătura unor reporteri de-ai săi, povestea lui Elie Bufnea (aici, aici şi aici), am considerat necesar, ca acest material să fie un modest omagiu adus, peste timp, unui om cu totul şi cu totul aparte. Viaţa şi suferinţa, călătoria acestuia, rămân memorabile şi nu trebuie uitate, ci onorate. În episodul viitor, vom continua cu alte călătorii şi poveşti ale Marelui Război.