Criza japoneză… coming soon

Ultimul articol al lui John Mauldin include referiri la situaţia Japoniei:Raportată la PIB datoria Japoniei reprezintă 230% (la un ritm de creştere de 8-10% pe an!).

Rata economisirii scade rapid şi va ajunge curând negativă. În acel moment Japonia va trebui să găsească investitori străini interesaţi să-i cumpere obligaţiunile. Şi cine oare va cumpăra obligaţiuni japoneze scadente peste 10 ani cu o rată a dobânzii de 1%? Dacă rata dobânzii creşte doar cu două puncte procentuale, Japonia va ajunge în situaţia de a cheltui 80% din buget doar pentru a achita dobânzile la împrumuturile scadente. Cred că aşa ceva nu este sustenabil.  

Scăderea ratei economisirii în Japonia este strâns legată de îmbătrânirea accelerată a populaţiei. Japonezii economisesc până la 60 de ani, după aceea rata economisirii ajunge în medie – (minus) 20%. Este clar că în câţiva ani nu vor mai exista suficienţi doritori să finanţeze datoria statului. Şi atunci ce se va întâmpla?

Japonia se va adresa pieţei externe, dar ce motiv ar avea investitorii internaţionali să-şi irosească banii împrumutând o ţară insolvabilă cu 1%? Nici unul. Piaţa este dispusă să finanţeze astăzi Spania cu 7% (motiv pentru care BCE pompează cu disperare bani în direcţia guvernului spaniol), este greu de crezut că pretenţiile nu vor creşte şi în cazul Japoniei, cel mai îndatorat stat din lume. Dar Japonia nu-şi permite nici măcar sa plătească 2% la datoria existenta – asta ar însemna să cheltuie aproape două treimi din buget doar pentru serviciul datoriei publice. De fapt, Japonia nu-şi permite să plătească nimic, trendul actual pe care se situează politica financiară japoneză este iraţional.

Deci, scenariul pe care îl întrevede Mauldin, alături de alţi economişti este, bineînţeles, inflaţia. Probabil Banca Japoniei va tura tiparniţa de bani la un ritm astronomic. Ce a fost expansiune monetară până acum, să vedeţi de acum încolo! În acest fel inflaţia va şterge de facto datoria guvernului, iar generaţii întregi de japonezi care au făcut nopţi albe în fabrici şi uzine vor descoperi că ieşirea la pensie este un dezastru: adio excursii în Europa! Că veni vorba, este uşor să ne imaginăm ce se va întâmpla cu cursul de schimb al yenului. Probabil va scădea la 50% faţă de nivelul actual – un motiv în sine pentru ca japonezii să rămână la ei acasă. Consecinţa mai puţin înţeleasă a inflaţiei ca mecanism de reducere a datoriei este că va declanşa uriaşe contradicţii între ţări. Dacă yenul se depreciază semnificativ atunci un Lexus ar putea ajunge să coste cât o Kia. Stimaţi muncitori din industria auto americană şi germană, luaţi-o p-asta!

Tocmai în acest punct se opreşte analiza lui Mauldin, adică exact când devenea mai interesantă. În opinia mea, perspectiva unor războaie comerciale sau a unor “devalorizări competitive”, la modă prin anii 1970 este aproape exclusă în prezent şi în viitor, în “economia globală” unde nu se mai admit devieri, exit-uri, în fine, politici naţionaliste căpiate care lovesc în establishmentul financiar-corporatist. We’re in this together, vă amintiţi? Aşadar, nu cred că prin inflaţie îşi va afla scăparea Japonia.

Cred că va veni şi la ei amputarea socială. Cred că vom vedea instigări oficiale la harakiri financiar de dragul cartelului financiar, al statului corporatist, capitalismului de cumetrie, ce mai încoace şi încolo, al ideologiei socialiste cu ochi oblici sau nu. Cred că Japonia va copia modelul românesc de austeritate. Cred că cutare publicaţie de uriaş prestigiu va decerna un premiu ministrului japonez de finanţe pentru gândirea strategică şi determinarea cu care va opera tăieri de salarii, pensii, asistenţă socială. Şi mai cred că Japonia va „ateriza lin” după 2-3-4… decenii pierdute, fără nici un spor de PIB dar cu mândria neştirbită.

Acest text a fost publicat pentru prima dată pe blogul personal al lui Bogdan Glăvan, www.logec.ro şi poate fi accesat aici.