Criza din Venezuela şi sfârşitul valului de stânga din America Latină
0La trei ani de la preluarea puterii de la Hugo Chávez, Nicolás Maduro a pierdut deja monopolul asupra regimului politic şi se confruntă cu pierderea graduală a puterii pe care încearcă să o oprească prin toate mijloacele.
La zece ani de la alegerile care au adus la putere majoritar guverne de stânga în America Latină, regimul inspirat de Hugo Chávez în Venezuela se află într-o situaţie extrem de dificilă şi ocupă ştirile internaţionale cu ecoul unor deciziii dintre cele mai bizare şi ineficiente, precum reducerea săptămânii de lucru la doar două zile.
Deşi este o ţară foarte bogată, Venezuela se confruntă cu o criză economică produsă de scăderea preţului petrolului (având o economie dependentă în mod copleşitor de acesta), cu un regim care a mizat din ce în ce mai mult pe alterarea caracterului democratic prin pedepsirea opoziţiei politice, amendarea cadrului instituţional pentru a favoriza chávismul etc.
Trei ani cu Nicolás Maduro: criza chavismului
Polarizarea reprezentării evenimentelor din Venezuela şi a semnificaţiei acestora face dificilă înţelegerea cursului regimului actual. Ştirile internaţionale preiau mai degrabă aspectele negative legate de viaţa în Venezuela şi redau repetitiv informaţii despre lungile cozi pentru produse de bază sau măsurile luate pentru a stopa consumul de energie. De cealaltă parte, ştirile produse de regimul Maduro oferă un discurs de propagandă şi acuză opoziţia de lipsurile regimului şi fenomenul El Niño pentru seceta care s-a adăugat scăderii preţului petrolului, dar nu oferă soluţii veritabile.
De altfel, pe 30 martie, jurnaliştii protestau împotriva cenzurii şi aminteau că în cei trei ani de regim Maduro, 21 de ziare au trebuit să se închidă din cauza unei forme de cenzură economică. Cazul cel mai recent, din luna martie 2016, al masacrului de la Tumeremo, în care 28 de mineri au dispărut şi s-a dovedit că au fost ucişi, este emblematic. Acesta este cel mai recent exemplu de masacru al unor inocenţi de către agenţi ai statului despre care presa mainstream nu spune nimic.

La trei ani de la preluarea puterii de la Hugo Chávez, Nicolás Maduro a pierdut deja monopolul asupra regimului politic şi se confruntă cu pierderea graduală a puterii pe care încearcă să o oprească prin toate mijloacele. Mandatul său ar trebui să se încheie peste încă trei ani, în 2019, dar opoziţia reunită în Mesa de la Unidad Democratica şi care a câştigat în mod covârşitor alegerile parlamentare din decembrie 2015 a depus, la începutul lunii mai, 1,85 milioane de semnături (de zece ori mai multe decât sunt necesare legal), primul pas pentru organizarea unui referendum pentru revocarea lui Nicolás Maduro. Consiliul Naţional Electoral întârzie însă confirmarea primirii acestora şi deci demararea procesului de revocare.
Rezervele de petrol ale Venezuelei sunt estimate a fi cele mai mari din lume (298 de miliarde de barili). Scăderea preţului petrolului în mod dramatic, în ultimii ani, a lipsit regimul din Venezuela de resursele necesare pentru întreţinerea modelului chávist. Preţul petrolului a început să scadă în august 2014, când era evaluat la 115 dolari barilul, ajungând la 30 de dolari în 2016. Cel mai dramatic este că, în ciuda enormelor rezerve de petrol, din 2014 Venezuela trebuie să importe petrol, inclusiv din SUA, pentru că infrastructura de exploatare a petrolului din Venezuela nu a fost dezvoltată, pentru că nu s-a investit în aceasta după naţionalizarea companiei PDVSA de către Chávez.
Pentru că 95% din resursele de valută ale ţării provin din vânzarea de petrol, importurile fiind asigurate din acestea, Venezuela are nevoie de un preţ de peste 100 de dolari pentru baril ca să fie într-o situaţie favorabilă. Deciziile luate de Maduro nu au ajutat, ba chiar au agravat criza şi acesta, lipsit fiind de carisma predecesorului său, apare acum mai degrabă ca un lider foarte slab. Seceta de anul acesta a contribuit la secarea rezervoarelor de apă care întreţin rezervele energetice şi la închiderea barajului hidroelectric de la Guri, care furnizează 60% din energia ţării. Criticii regimului remarcă faptul că lipsa de investiţii în sistem şi corupţia promovată de regimul Chávez explică mult mai bine actuala criză energetică, cunoscută de Chávez încă din 2002, decât fenomenul climatic El Niño.
Pentru a limita amploarea lipsurilor, guvernul a introdus penele de curent zilnice, precum şi limitarea consumului energetic şi prin anularea orelor din şcoli vinerea, întreruperea curentului electric pentru 100 de mall-uri la începutul anului 2016. Încă şi mai surprinzătoare a fost decizia de a limita săptămâna de lucru mai întâi la patru, apoi la trei şi în fine la doar două zile (luni şi marţi) pentru angajaţii la stat şi scurtarea acestor zile de lucru. Se adaugă la acestea şi revenirea la ora oficială de dinainte ca aceasta să fie schimbată de Chávez, pentru a nu mai respecta fusul orar „imperialist“. Astfel, începând din 2007 şi până în 30 aprilie 2016, Venezuela a utilizat un fus orar UTC –4:30, pe care-l folosise de altfel şi între 1912 şi 1965. Reducerea zilelor de lucru pentru angajaţii la stat a fost comentată şi ca o decizie care să limiteze demersurile opoziţiei, căci toate măsurile pe care le pot pune în mişcare trebuie rezolvate de angajaţii diferitelor instituţii în doar două zile de lucru pe săptămână.
Economia Venezuelei se află în recesiune din 2013 şi inflaţia este apreciată a fi de 115% de guvern, dar între 300% şi 700% de alţi observatori internaţionali; în plus, guvernul menţine controlul asupra valutei din 2003 pentru a stopa schimburile de pe piaţa neagră. În februarie 2016, Curtea Constituţională decidea că Maduro putea guverna timp de 60 de zile prin decrete şi că acesta nu avea nevoie de confirmarea de către Congres a declarării stării de urgenţă economică pe care a făcut-o în ianuarie şi care nu a fost confirmată de Congresul dominat cu două treimi de opoziţie. În mod excepţional, la începutul anului, preţul benzinei a crescut pentru prima dată în 20 de ani.
În fine, liderii opoziţiei din Venezuela rămân în închisoare deocamdată, în urma deciziei Curţii Constituţionale, care a anulat legea introdusă de opoziţie pentru acordarea amnistiei. Printre cei vizaţi de amnistie se găseşte şi Leopoldo López, care este închis pentru o condamnare de 14 ani, fiind acuzat că a participat la organizarea protestelor împotria regimului Maduro din 2014.
Criza regimurilor de stânga din regiune...
Nu doar chávismul are probleme la 10 ani de la inaugurarea Noii Stângi, ci şi alte guverne care fac parte din spectrul guvernelor de stânga din regiune. Cristina Fernández de Kirchner a părăsit preşedinţia argentiniană după 12 ani de kirchnerismo (forma personalizată de ea şi fostul său soţ Néstor Kirchner de perónism). Alegerea unui preşedinte de dreapta în Argentina, în 2015, Mauricio Macri, a fost urmată de anularea unui număr important de măsuri privilegiate de C.F. de Kirchner, dar şi de începerea urmăririi în justiţie a acesteia pentru corupţie. Şi în Brazilia, preşedinta Dilma Rousseff, care reprezintă Partidul Muncitorilor (PT), se confruntă cu cea mai importantă criză a regimului său, ea fiind suspendată de Congres şi aşteptând ca revocarea sa să fie decisă în următoarele şase luni. Criza regimului a fost provocată şi de megascandalurile de corupţie care au implicat şi reprezentanţi ai PT şi chiar apropiaţi ai preşedintei, deşi nu şi pe aceasta în mod direct.
În fine, după un mandat al preşedintelui Ollanta Humala, în Peru (fost militant de extremă stângă care a guvernat la centru, însă), după primul tur al alegerilor prezidenţiale din aprilie a ieşit câştigătoare Keiko Fujimori, fiica fostului preşedinte Alberto Fujimori (1990-2010); acesta se află în închisoare pentru corupţie şi masacrele împotriva drepturilor omului săvârşite pe timpul „războiului contra terorismului“, adică al mişcării de gherilă Calea luminoasă. Alegerea lui Keiko în turul doi este aproape sigură, contracandidatul său fiind de altfel un politician care a susţinut-o în trecut.
... şi noua stângă europeană
În ciuda diferenţelor extrem de importante între contextul european şi cel sud-american, există comparaţii ale mişcării de stânga radicale care apare în America de Sud la jumătatea anilor 2000, numită şi „noua stângă“, şi mai recentele victorii ale stângii cu chip nou din Europa, şi din cauza susţinerii explicite pe care a acordat-o în special regimul lui Hugo Chávez lui Pablo Iglesias şi Podemos în Spania, cât şi lui Alexis Tsipras şi Syriza în Grecia. Inspiraţia chávistă, dar şi ceea ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani în Bolivia cu Evo Morales şi în Ecuador cu Rafael Correa, pe care au remarcat-o cei care au comparat mişcările din Spania şi Grecia, se leagă de discursul şi strategia antineoliberalism, de utilizarea unor mass-media care să rupă dominaţia de către conglomerate de dreapta, încercarea de a păstra carisma liderului, dar într-un cadru democratic.
În aprilie 2016, ziarul de dreapta spaniol ABC prezenta un document conform căruia lideri ai Podemos (partid creat în 2014) ar fi primit de la guvernul Chávez 7,2 milioane de euro între 2008 şi 2012 printr-un think tank (Centrul de Studii Politice şi Sociale, CEPS) apropiat de mişcarea de stânga. Scopul acestui ajutor financiar era acela de a crea un partid apropiat chávismului în Europa. Pablo Iglesias, liderul Podemos, a negat aceste acuzaţii. Şi între liderul Syriza, actualul premier grec Alexis Tsipras, şi Hugo Chávez au fost evocate legături care ar fi constat şi în sprijin direct al liderului sud-american pentru consolidarea unei mişcări de stânga puternice.
Ar fi interesant de analizat în ce măsură noii lideri ai stângii europene iau în considerare atât măsurile pozitive propuse de regimul Chávez, cât şi eşecul acestuia de a construi un model viabil de democraţie.
Acest articol apare şi în Revista 22.