Criza politică din Venezuela şi cei doi preşedinţi

Nicolas Maduro şi Juan Guaido FOTO EPA-EFE

Pe 10 ianuarie 2019, Nicolas Maduro depunea jurământul pentru un nou mandat ca preşedinte al Venezuelei. Nici două săptămâni mai târziu, pe 23 ianuarie 2019, Juan Guaidó, preşedintele parlamentului (Adunarea Naţională) din Venezuela se proclama într-un cabildo abierto (adunare deschisă) preşedinte interimar al Venezuelei conform articolului 233 din Constituţie.

Astfel, în prezent, ţara are doi preşedinţi, unul ales printr-un vot contestat, Maduro, fiind recunoscut de aliaţi precum Cuba, Bolivia sau Rusia, şi auto-proclamatul Guaidó, susţinut de majoritatea ţărilor latino-americane, de Statele Unite ale Americii, dar şi de organizaţii internaţionale precum Organizaţia Statelor Americane sau de instituţii ca Parlamentul European.

Cine este Juan Guaidó

Juan Guaidó (35 de ani), liderul Adunării Naţionale, este membru al partidului de stânga Voinţa Populară (Voluntad Popular), printre principalele partide membre ale coaliţiei opoziţiei MUD (Mesa de la Unidad Democratica sau Coaliţia Unităţii Democratice). Ales în 2015 pentru un mandat reprezentând statul Vargas, Guaidó a devenit la începutul anului acesta preşedinte al Adunării Naţionale. Într-un interviu recent, Hernique Capriles, unul din liderii cei mai importanţi ai MUD, declara că e foarte surprins de susţinerea primită de Guaidó şi că opoziţia nu dorea ca acesta să se auto-proclame preşedinte de teama reacţiei regimului Maduro.

Precedentul loviturii de stat ratate din 2002

În aprilie 2002 a existat un moment similar într-o oarecare măsură. Atunci, preşedintele Camerei de Comerţ, Pedro Carmona, se declara preşedinte şi era imediat recunoscut de administraţia SUA. Tot atunci, susţinerea unei părţi a armatei, precum şi sprijinul popular l-au făcut pe preşedintele ales Hugo Chavez (1998-2013) să revină la guvernare în mai puţin de 48 de ore. Lovitura de stat eşuată din aprilie 2002 a întărit retorica anti-SUA a preşedintelui Chavez şi a deschis şi calea către consolidarea unui monopol chavist asupra presei şi prin inaugurarea canalului Telesur în faţa unui peisaj media dominat de opoziţie. În prezent, presa de opoziţie practic nu mai există decât online, iar presa oficială urmează tipicul model al propagandei.

Criza politică şi economică a regimului Maduro

Ce diferă fundamental acum este criza economică şi umanitară cu care se confruntă ţara, prezentă de altfel pe întreaga durată a regimului Maduro. Deriva autoritară a regimului nu poate fi negată, cum nu poate fi negat nici refuzul lui Maduro de a găsi o cale paşnică impasului, preferând să urmeze modelul cubanez: vezi retorica privind eşecul economic datorat blocajului impus de SUA, precum în Cuba. Maduro este la putere şi pentru că a fost şi este susţinut de regimul de la Havana, mai întâi de Raúl Castro şi acum de Miguel Diaz Canel.

Încă de la alegerea sa în 2013, regimul de la Caracas s-a confruntat cu proteste masive care au făcut în jur de 200 de victime şi 600 de prizonieri politici. În decembrie 2015 Adunarea Naţională (parlamentul unicameral) era căştigată de coaliţia MUD, a opoziţiei, cu 67% din voturi (112 din 167 de mandate), dar Maduro a blocat puterea Congresului ales în favoarea unei guvernări prin decrete prezidenţiale.

Apoi, anul 2017 (martie-august) a văzut proteste masive din nou după ce preşedintele Maduro a încercat înlocuirea Adunării Naţionale cu Tribunalul Suprem de Justiţie (TSJ). În iulie 2017 au fost organizate alegeri pentru o nouă Adunare Constituantă (545 de aleşi) care să propună un nou text constituţional, în ciuda existenţei unei constituţii a regimului Chavez votată de cetăţeni în 1999.

Astfel, gradual, preşedintele Maduro a reuşit să redeseneze regimul chavist prin consolidarea unui pseudo-parlament fidel (Adunarea Constituantă) care în mod paradoxal se reuneşte în aceeaşi clădire cu Parlamentul ales conform fostei constituţii chaviste.  Mai mult, această Adunare a decis, printre altele, interzicea partidelor de opoziţie. Numărul partidelor care existau în 2016 a scăzut de la 59 la doar 17, acestea fiind mai degrabă apropiate de regim. De asemenea, a desfiinţat primăria din Caracas, condusă de opoziţie (fostul primar al opoziţiei Antonio Ledezma fiind şi el închis şi acum în exil în Spania) şi a instituit cenzura de facto (Legea contra urii, pentru traiul pacific şi toleranţă).

Această criză politică şi economică (cu o inflaţie de 1,7 milioane % în decembrie 2018!) cauzată în principal de eşecul regimului Maduro a dus la o criză a refugiaţilor: 3 milioane de emigranţi, adică 10% din populaţie au plecat în ultimii ani în ţările din America de sud sau de nord. Astfel, conform ziarului peruan El Comercio, cei mai mulţi venezueleni au mers în Columbia (1.1 milioane), Peru (635.000), Ecuador (250.000), Argentina (130.000), Chile (108.000), Brazilia (98.000), Panama (94.000) şi Mexic (250.000). Această criză a dus şi la probleme cu ţările vecine.La nivel regional este însă interesantă, dacă ne gândim că în deceniile trecute, pe timpul dictaturilor din America de sud, Venezuela era una din ţările unde exilaţii găseau adăpost.

Deşi era ales pentru un mandat de 6 ani (2013-2019), pe 20 mai 2018 preşedintele Maduro a organizat alegeri anticipate. La acestea nu au putut participa lideri ai opoziţiei precum Henrique Capriles, care a primit interdicţia de a candida, sau Leopoldo Lopez, încarcerat la domiciliu după ce a stat şi în închisoare, fiind acuzat de terorism pentru că a organizat proteste paşnice contra regimului în 2014. Dar acest nou mandat nu a fost recunoscut decât de foarte puţine ţări din regiune (Cuba, Bolivia), precum şi de aliaţi ca Rusia sau China. Organizaţia Statelor Americane şi grupul de la Lima[1] nu au recunoscut noul mandat al lui Nicolas Maduro.

Venezuela prezintă un interes strategic în regiune şi pentru ţări ca Rusia sau China pentru că are cele mai mari rezerve de petrol din lume, din ce în ce mai abuziv gestionate însă de administraţia Chavez şi apoi de Maduro. Cu toate acestea, principalul cumpărător al petrolului din Venezuela rămân SUA. Astfel, impunerea sancţiunilor de către administraţia SUA împotriva PDVSA (Petroleos de Venezuela), compania de stat care se ocupă de exploatarea petrolului, va avea un efect important asupra resurselor financiare ale regimului Maduro.

FOTO EPA-EFE

Ce doreşte opoziţia din Venezuela

Într-un editorial apărut în New York Times pe 31 ianuarie 2019, Juan Guaidó declara că opoziţia doreşte consolidarea Adunării Naţionale ca bastion al democraţiei, consolidarea susţinerii internaţionale şi dreptul cetăţenilor la auto-determinare. Astfel, Guaidó declară că opoziţia doreşte sfârşitul regimului Maduro, un guvern de tranziţie sprijinit de armată (oferindu-le militarilor amnistie) şi organizarea de alegeri libere.

Februarie: luna decisivă

În istoria Venezuelei luna februarie (27 februarie 1989, El Caracazo, 4 februarie 1992, ascensiunea lui Hugo Chavez) are o importanţă aparte. Am putea spune deci că şi în 2019 luna februarie poate fi decisivă.

În urma refuzului Greciei şi al prim-ministrului Alexis Tsipras, al cărui partid Syriza a fost finanţat de regimul Chavez (aşa cum a fost şi Izquierda Unida din Spania), şi al Italiei lui Matteo Salvini, din cauza legăturilor cu Rusia lui Putin, Uniunea Europeană nu a avut o poziţie comună în ceea ce priveşte recunoaşterea lui Guaidó. Doar Parlamentul European s-a pronunţat pentru această recunoaştere.

Având în vedere lunga istorie a intervenţiilor SUA în regiune, implicarea guvernului nord-american nu trebuie să depăşească recunoaşterea lui Guaidó şi garantarea respectării unui proces democratic imaginat însă de cetăţenii Venezuelei. Nu trebuie uitat şi că, încă de pe timpul regimului Chavez, Rusia a acordat importante împrumuturi Venezuelei şi există o prezenţă rusă la Caracas, aşa cum există o prezenţă importantă cubaneză.

Preşedinţii Mexicului, Andreés López Obrador, şi Uruguay-ului, Tabaré Vázquez, care nu l-au recunoscut pe Guaidó, s-au oferit ca mediatori între guvernul Maduro şi opoziţie, iar UE a propus constituirea unui grup de lucru în acelaşi scop. În 2017 au existat de asemenea negocieri între regimul Maduro şi opoziţie, mediate de Republica Dominicană şi de fostul premier spaniol José Luis Rodriguez Zapatero. În timpul negocierilor de atunci Maduro a devansat însă data alegerilor prezidenţiale interzicând şi participarea reprezentanţilor opoziţiei.

 Acest articol apare în numărul curent din Revista 22.

[1] Format în 2017 din 14 ţări din Americi (Argentina, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Costa Rica, Guatemala, Honduras, Mexic, Panama, Paraguay, Peru, Guyana, Santa Lucia) pentru a găsi o rezolvare pacifică crizei din Venezuela.