Cristina Ştefan: Bucureştiul sonor
0Bucureştenii sînt obişnuiţi, mai degrabă, cu vuietul maşinilor şi cu ţiuitul claxoanelor, cu ritmuri de manea şi „n-aveţi un leu să iau o pîine?”, sunete pe care le păstrează mereu în fundal. Aşa încît, în drumurile noastre zilnice, deseori nu mai observăm unele din lucrurile care ne înconjoară şi nu mai sîntem conştienţi de tot restul universului sonor din jur. Mai ştim să ascultăm cu atenţie Bucureştiul?
Nu auzi în fiecare zi pe cineva cîntînd la harpă, la intrarea într-o piaţă de legume. S-a întîmplat într-o sîmbătă dimineaţă, era răcoare, l-am auzit de pe partea cealaltă a bulevardului şi am stat apoi cîteva minute să-l urmăresc cum ciupeşte coardele. În jur, oamenii treceau netulburaţi. O femeie spune: „Mai trebuie să iau şi ulei.” Soţul: „Luăm şi ulei, iubito.” O mamaie strigă la fetiţa de 3-4 ani: „Ridic-o de jos, ridic-o în momentul ăsta.” „Ce-ai păţit aici?”, întreabă o altă bunică, „ştiu eu, te ciupeşte băiatul ăla, te bate, de ce nu i-ai zis lu’ doamna învăţătoare?” Două mame se sfădesc privind preţul coroniţelor pentru elevii premianţi, „din garoafe albe sau nu, mai bine îi iau roşii”. În piaţă – prosoape, perne din puf de gîscă, flori din plastic, undiţe şi unelte de pescuit, detergenţi, cartofi, porumb nou, căpşune, banane, piersici, caise, ceapă, roşii româneşti. „Hai să-ţi dau un kil de cireşe, fata, că-s fără viermi.” Hai.
Pe drum spre casă, un bătrîn povesteşte: „Am luat şi de tensiune, şi de echilibru, da’ mă termină, dom’le, vremea asta, ceva de speriat, azi aşa, mîine aşa.” Lîngă scara unui bloc, într-o zona ferită, o bătrînă cu batic în cap şi fustă înflorată se apleacă greu spre ghemurile chiuitoare: doi pisoi lipăie laptele şi ronţăie repede bucăţelele de carne oferite de femeia în vîrstă, şi uite că mai e unul ascuns sub o maşină, mieunînd subţirel.
Uneori, dimineaţa, mă trezesc zgomotele dinspre apartamentele vecine. Pe la 5, vecinul de deasupra se trezeşte să facă pipi. Nu ştiu exact cum arată, ştiu doar că e un tînăr care încă stă cu părinţii. De cînd m-am mutat aici, de vreo trei ani, el ascultă mereu aceleaşi trei-patru melodii pe care nu le disting prea bine, dar una e sigur a Rihannei. Îi urmăresc mişcările prin casă. Trage apa, se spală pe mîini şi se întinde la loc în pat. Pe la 7, maică-sa pune maşina de spălat în funcţiune. Un sfert de oră mai tîrziu, ţipă unul la altul. El ar mai dormi, maică-sa ar da cu aspiratorul. Vrăbiile acoperă strigătele înfundate, la răstimpuri se-aude şi mierla. Mai sînt porumbei, pescăruşi, cîţiva piţigoi. La vreo sută de metri de mine, la capătul străzii, se ridică încă vreo două blocuri, macaralele huruie deja şi ciocanele lovesc tijele de metal. Mă uit pe fereastră: sub dormitorul meu sînt doi salcîmi, un tei la scară şi destul de mulţi copaci împînzesc strada. Lîngă blocurile noi au răsărit numai maşini şi, poate, cîteva fire de iarbă în crăpăturile din asfalt. Vecinii cei noi n-au să audă păsările cîntînd.
E luni şi la metrou a apărut din nou acordeonistul în cămaşă de blugi, care cîntă „Killing me softly with his song” şi încă vreo două romanţe pe care nu le recunosc. Îl ştiu de mult, îl tot aud ba în tramvai, ba la metrou, şi mereu vine cu cîte o melodie nouă. Îmi place să-l urmăresc de la distanţă. Mereu mă face să zîmbesc. În tren se aude doar sunetul enervant al telefoanelor care bipăie şi bîzîie din genţi, din buzunarele pantalonilor tociţi şi din mîinile cu unghii lungi, îngrijite: mesaje pe WhatsApp, Facebook, Tinder, Instagram. Primesc şi eu o notificare pe e-mail – să nu uit să plătesc factura la electricitate. În pasaj la Unirii dau peste alt muzician de stradă – saxofonistul. Îl văd rar: un bărbat înalt şi slab, cum îmi imaginez, nu ştiu de ce, că ar fi toţi cei care cîntă la saxofon. Aş vrea să mă opresc să-l ascult, dar valurile de oameni mă împing mai departe. Un băiat în cămaşă albă, atent călcată, spune că „după ce îmi dau demisia, pot să fac ce vreau eu”. Aş vrea să-l întreb ce îl opreşte acum să facă ce vrea, dar...