Cristian Ghinea: Cum poate reforma Iohannis sistemul politic. Dacă poate

0
0

Preşedintele Klaus Iohannis nu va fi într-o situaţie uşoară la începutul mandatului său. Va avea de gestionat conflictul între două realităţi de sens contrar: aşteptările de la public vs limitele puterii unui preşedinte în sistem semiprezidenţial, ales la jumătatea mandatului Parlamentului în funcţie.

Aşteptările publicului sînt imense. Deja sondajele arată că mai mulţi români îşi amintesc să fi votat cu el decît cei – foarte mulţi oricum – care chiar au votat cu el. Oamenii investesc speranţă la un nivel cu totul nerealist. Modul în care un politician gestionează supraaşteptările investite în el are şanse de a deveni o ramură distinctă în ştiinţa politică. Obama a eşuat spectaculos. Cînd alesul vine cu un mesaj de outsider, de om care ţine cu oamenii împotriva sistemului, investiţia de încredere e cu atît mai mare. Iohannis este acest tip de lider. Deci va fi o mare provocare pentru el să gestioneze procesul inevitabil de dezumflare a aşteptărilor. 

De cealaltă parte, Iohannis are mult mai puţine pîrghii la dispoziţie decît avea Obama, care e şeful executivului în sistemul prezidenţial american. Asta poate fi în avantajul său: spre deosebire de Obama, există alţi actori politici cu putere executivă imediată. Iohannis poate menţine şi de la Cotroceni rolul de lider al nemulţumiţilor faţă de sistem. Există acum o presiune crescîndă dinspre PNL-PDL, pentru o forţare a intrării la guvernare. Nu cred că sînt şanse. Traian Băsescu a reuşit asta în 2004 pentru că avea la dispoziţie asul desemnării premierului, pe care Iohannis nu îl are. Majoritatea parlamentară este compusă din PSD (care e în derută) şi o mulţime de grupuri de oportunişti (PC, PUNR, liberalii lui Tăriceanu). În PSD există voci care spun că o ieşire de la guvernare ar putea salva partidul pentru alegerile parlamentare din 2016. Dar o majoritate solidă în partid e pentru rămînerea la putere. Aliaţii săi oportunişti nu ar avea nici o şansă să intre în Parlament la alegeri anticipate.  

Dar dincolo de aceste calcule, Iohannis are de înfruntat o dilemă: o forţare a schimbării Guvernului ar însemna cîteva luni de scandaluri politice. Ar însemna să investească o bună parte din popularitatea sa pentru a schimba un Guvern PSD-PUNR-Tăriceanu cu un Guvern PNL-PDL-PUNR-unii-dintre-oamenii-lui-Tăriceanu-fără-Tăriceanu. Un asemenea Guvern ar conduce pînă în 2016, cînd vor fi alegeri parlamentare la termen şi ar avea de preluat situaţia economică proastă lăsată de Ponta.

Totuşi, dacă nu are Guvernul, preşedintele nu poate face mare lucru. Desigur, rămîne marele cîştig al acestor alegeri, anume faptul că preşedintele poate bloca pe moment iniţiativele proaste ale Guvernului şi ale majorităţii parlamentare. De pildă, dacă Ponta şi ministrul Vâlcov nu ar fi dat înapoi, ar fi putut respinge o lege a bugetului în care DNA pierdea autonomia bugetară faţă de Parchetul General (cauza de fond a scandalului cu bugetul DNA de săptămîna trecută a fost tentativa Procurorului General de a desfiinţa de facto autonomia bugetară a instituţiei anticorupţie). Dar un preşedinte care e doar un actor de tip veto depinde de potlogăriile încercate de cei pe care trebuie să-i oprească. Cu alte cuvinte, dacă majoritatea parlamentară şi Guvernul vor să facă porcării, atunci preşedintele poate juca un rol important. Însă îi vedem mai degrabă spăsiţi după alegeri. Deci, care e rolul preşedintelui în următorii doi ani, în acest scenariu?

Iohannis stă cu bula de popularitate deasupra capului, are între şase luni şi un an de aşteptări ridicate. Va urma un proces abrupt de dezamăgire, sau o gestionare a aşteptărilor? Ce poate face? Cred că soluţia constă în formularea unui program clar şi coerent de reformare a sistemului politic şi de instituire a unui mecanism de monitorizare şi presiune publică. Să începem cu această a doua parte. Ce face un actor de la care există aşteptări ridicate, dar nu are pîrghii directe de acţiune? Negociază obiective şi stabileşte jaloane (o să le spun benchmark-uri pentru că termenul în engleză este mai potrivit şi pentru că e pe cale să fie importat de limba vorbită). Avem experienţa lucrului cu Uniunea Europeană, care e exact în această poziţie: negociază cu politicienii români anumite obiective şi apoi stabileşte benchmark-uri pentru a evalua progresul. UE este în poziţia superioară de negociere faţă de elita politică românească. Această poziţie superioară de negociere se traduce în practică prin faptul că UE poate stabili obiective din care elita politică locală poate să piardă, dar care au sprijin la publicul larg. Obiectivele de reformă a justiţiei, stabilite în Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), sînt cel mai bun exemplu. Odată stabilite obiectivele, se creează un triunghi: autoritatea superioară – elita politică – sprijinul public, care pune presiune pe decidenţi. Rapoartele MCV au efecte pentru că se ştie clar ce are de făcut Guvernul, dacă face sau nu face ceva e public şi măsurabil, iar opinia publică e sensibilă la acele subiecte. Deci, în această formulă, scorul e 2-1 permanent, cîtă vreme obiectivele sînt de bun-simţ şi susţinute de opinia publică. Desigur, presiunea UE nu ar fi avut efecte dacă nu existau „dezertori“ în cadrul elitei, oameni care au rupt rîndurile şi s-au aliat cu UE pentru a schimba sistemul (Monica Macovei şi Traian Băsescu au fost „dezertorii“-cheie pentru reforma justiţiei).  

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro


Cristian Ghinea este directorul Centrului Român pentru Politici Europene, înfiinţat în 2009 de un grup de experţi, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.  

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite