Crăciuneştii, din tată-n fiu

Centralul din Bănie mi-a amintit de vremurile de altă dat’ când  mergeam la Craiova cu Adrian Păunescu să vedem cum ia Ştiinţa - pe atunci egală cu neputinţa - bătaie de  la Steaua;  mai apoi, cum Maxima altoia mai tot; sau, giuleşti-olteanul care sunt, să văd cum ne furară oltenii mireasa şi-o dădură-n Ghencea.

Atunci, preşedintele lor era Crăciunescu. Vineri, parcă o subconştiinţă a sa, transferată fiului Teo, a încercat să repare apăsarea familiei. Mai bine nu  încerca: a ratat urât. Ioane, să nu-l scuzi pe Teo, că  pici  în sindromul Lucescu-Sr, care-şi apără băiatul - om mare, tată de familie, selecţioner de naţională - chiar şi când nu-i cazul, sărind aiurea la gâtul oricui se apropie de el, ca o căţea  lehuză.

Teo a comis-o, s-a pripit să deie galben lui Herea. Herea!, du-te, tată, la biserică: acatist, spovedanie, prea se ţin de tine belele. Realizând gafa, Teo a dat un apoi penalti ceferiştilor bucureşteni. Pe care eu, în locul lui Marius Constantin, l-aş fi executat  pe  mirişte. Dar, dacă cugeţi bine, după o eliminare  nedreaptă, poţi să dai şi tu un gol strâmb.

Notabile, după  o astfel de remiză, sunt: 1. revenirea  juveţilor pe un stadion care frisona cândva mari echipe ale Europei; şi, 2. dezamăgirea că Rapid, cu  o echipă completă, nu a dat ce se aştepta. Credeam că Herea, Sburlea, reveniţi, Cassio resuscitat, vor mânca norii juveţini. Kakka-makka!