Cosmopolis, punct şi în continuare
0
A apărut zilele acestea în colecţia "Biblioteca Polirom" romanul "Cosmopolis", de Don DeLillo. Urmează, foarte curând, o altă traducere din DeLillo: "Punctul Omega".
Cosmopolis deschide seria cărţilor lui Don DeLillo publicate la Editura Polirom, în colecţia "Biblioteca Polirom", coordonată de Bogdan Alexandru Stănescu. Volumul va fi lansat în Bucureşti, foarte probabil odată cu proiecţia filmului, în luna octombrie. Cosmopolis, recent ecranizat în regia lui David Cronenberg, îi are pe Robert Pattinson, Juliette Binoche, Sarah Gadon şi Paul Giamatti în rolurile principale.
Dar vestea pe care o dăm aici este alta. Seria cărţilor lui DeLillo de la Polirom va continua foarte curând cu Punctul Omega. O carte care se derulează cu încetinitorul, exact ca filmul Psycho în instalaţia artistului Douglas Gordon, de la Museum Art din New York, expandat şi devenit 24 Hour Psycho. O carte în care spaţiile albe fac detaliile scriiturii să se vadă mai bine, precum inelele perdelei rotindu-se în scena duşului, înaintea morţii.
Iată un fragment din cartea care stă să apară:
Richard Elster avea şaptezeci şi trei de ani, eu aveam mai puţin de jumătate din vârsta lui. Mă invitase să îi ţin companie aici, în vechea casă, modest mobilată, undeva la sud de nicăieri în deşertul Sonoran, sau poate că era deşertul Mojabe, sau poate cu totul alt deşert. Nu o vizită lungă, spusese.
Azi era ziua a zecea.
Îi mai vorbisem de două ori înainte, la New York, iar el ştia ce mă interesa, participarea lui la un film pe care voiam să îl fac despre perioada petrecută de el la guvern, în pălăvrăgeala şi bâlbâiala cu Irakul.
El avea să fie, de fapt, unicul participant. Chipul lui, cuvintele lui. Asta era tot ce-mi trebuia.
Mai întâi a zis nu. Apoi a zis niciodată. În cele din urmă, m-a sunat şi a zis că putem discuta chestiunea, dar nu în New York sau Washington. Prea multe blestemate de ecouri.
Am zburat la San Diego, am închiriat o maşină şi am condus spre est, printre munţii ce păreau să se înalţe direct din cotiturile drumului, formaţiunile de nori cumulus de vară târzie, iar apoi printre dealuri maronii, trecând de avertismente cu atenţie cad pietre şi mănunchiuri înclinate de tulpini spinoase şi, în cele din urmă, ieşind de pe şoseaua asfaltată, pe un drum sălbatic, rătăcit pentru o vreme în mâzgăleala neclară de pe harta lui Elster însemnată cu creionul.
Am ajuns după lăsarea întunericului.
— Fără fotoliu de pluş, lumină caldă şi cărţi pe un raft în fundal. Doar un om şi un zid, i-am spus. Omul stă acolo şi-şi relatează întreaga experienţă, tot ce îi vine în minte, personalităţi, teorii, detalii, sentimente. Dumneavoastră sunteţi omul. Fără voce din off care pune întrebări. Fără intercalări de imagini de război sau comentariile altora, vizibili sau nu.
— Şi mai ce?
— O filmare simplă, portret.
— Şi mai ce? a întrebat el.
— Orice pauze ar fi, sunt pauzele dumneavoastră, eu filmez fără oprire.
— Şi mai ce?
— Cameră cu hard disk. O singură filmare continuă.
— Cu o durată de?
— Depinde de dumneavoastră. Există un film rusesc, lung metraj, Arca rusească, de Aleksandr Sokurov. O singură filmare lungă, cam o mie de actori şi figuranţi, trei orchestre, istorie, fantezie, scene cu mulţimi, scene în săli de bal şi apoi, la o oră după începerea filmului, un ospătar scapă un şervet, nu se taie, nu se poate tăia, camera pluteşte înaintând pe coridoare şi dând colţurile. Nouăzeci şi nouă de minute, am zis.
— Dar acela a fost un om pe care-l chema Aleksandr Sokurov. Numele dumneavoastră este Jim Finley.
Aş fi râs, de n-ar fi rostit replica cu un surâs. Elster vorbea ruseşte şi a pronunţat numele regizorului cu o anumită asprime. Ceea ce a făcut ca remarca lui să sune şi mai încărcată de satisfacţie. Aş fi putut susţine evidenţele, şi anume că eu n-aveam să filmez un număr mare de oameni în compoziţii în mişcare. Dar am lăsat gluma să-şi trăiască viaţa până la capăt. Nu era el omul care să lase loc şi celei mai mici corecţii.
(Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu)
Se încarcă comentariile...
