Corupţilor, noi suntem cei cărora părinţii le-au spus că vor fi liberi. Iar mama nu mă minte!

Am crescut, ca mulţi dintre voi, cu gândul că voi trăi într-o ţară normală, că-i imposibil să nu fie bine şi aici, că n-are rost să plec pe căi străine. Că ce, Dumnezeu, îmi poate face mie un nenorocit de corupt, de să nu-mi fac o viaţă frumoasă aici? Că-i imposibil ca toţi golanii, proştii, mafioţii, scursurile astea ale societăţii la care ne uităm cu silă, să-mi spună cum să trăiesc sau cum să mor în ţara mea.

Ideal de copil. De copil care, la Revoluţie, îşi ţinea mama strâns de mână şi îngheţa lipit de un calorifer, cu ochii ţintă la televizorul cu lămpi. Atunci, la nouă ani, am plâns cu ea, am făcut nopţi albe lângă ea, ţipam cu ea odată, între patru pereţi, „Libertate!”, „Jos, comuniştii”! Mi-au rămas lipite de suflet emoţiile acelea de copil. Şi am fost liberi.

O libertate dureroasă! O libertate în care am ajuns să îmi cresc copilul, acum la fel de mare ca mine la Revoluţie, numai cu gândul să plece din ţară. Să-i infiltrez în minte şi în suflet doar asta, să înveţe cât poate şi să scape de aici. Chiar şi cu suferinţa îngrozitoare că nu va mai fi lângă noi. Să nu se păcălească cu prostii, că-i poate fi bine şi-n ţara lui. Să nu înghită de la toţi corupţii şi analfabeţii suferinţa unei vieţi care va trece degeaba pe lângă el.   

M-am întrebat de multe ori cât îi vom mai suporta. Câte golănii le mai putem înghiţi, câte nenorociri vom mai îndura, câte hlizituri, hăhăituri, bătăi de joc, hoţii pe faţă, mârlănii vom mai putea duce pe umeri, ca pe o cruce prea grea. Parcă nimic, niciodată, nu ne era de ajuns. Ca un blestem se tot legau de sufletele, de minţile noastre. Tot felul de politruci, de golani de mahala, izvorâţi din toate cotloanele ţării, puşi numai pe căpătuială.

De mii de ori m-am condamnat că nu fac nimic pentru ţara mea ca să se facă bine. Că n-am drept să mă plâng. Că libertatea nu se obţine scriind cuvinte pe pereţi. Că aşa ne trebuie, dacă îi votăm. Aşa îmi trebuie şi mie! Că ne merităm soarta, dacă toţi lipitorii de afişe, toate piţipoancele cu buze ţuguiate, toţi şmecheraşii şi golanii cu doctorate plagiate, cu diplome cumpărate şi agăţate pe pereţi, toate progeniturile de nomenclaturişti, toţi neocomuniştii de neam prost ne fac să îi votăm. Ne fac să-i acceptăm în fruntea noastră. Ne fac să le înghiţim toate minciunile. Să închidem ochii la toate hoţiile lor din banii munciţi cu sânge de noi. Mi-am înjurat, de multe ori, şi neam, şi ţară, şi tot, că nu facem nimic ca să îi alungăm. Să ne scuturăm odată de ei toţi, prinşi ca râia de noi.  

Probabil că acum ne-a ajuns! Un drum teribil de greu. O nouă generaţie care se visa de viitor, ajunsă cu vieţi demolate. Cu credinţe călcate în picioare. Cu speranţe izbite de pereţi, chiar şi de cei care ar fi trebuit să îi aline măcar un dram de suferinţă. Mă uit la ei şi mă întreb cât de nesimţiţi pot fi să vadă ţara asta în genunchi, să vadă ţara asta cum îşi jeleşte morţi după morţi, să vadă ţara asta sărăcită, îndobitocită, umilită, lipsită de speranţă, cu gândul numai la fugă printre străini, iar ei să o batjocorească şi mai rău?  

Cât de josnic poate fi un premier trimis în judecată pentru corupţie, cu un doctorat plagiat, cu o haită întreagă de baroni şi baronaşi, hoţi dovediţi, lipiţi cu toţii de el, ca să se lase dus abia când zeci de mii de oameni ies disperaţi şi umplu străzile? Cât de ticălos poate fi un ministru de Interne, a cărei conştiinţă ar trebui să fie plină de morţi, ca să nu priceapă că aroganţa, laşitatea, minciuna, jocurile acelea politice mizerabile, învârtelile de tip interlop nu pot umple la infinit durerea şi nedreptatea făcute unui întreg popor?

Mă uit la ei, la ei toţi din fotoliile acelea călduţe de care s-au lipit în instituţiile pătite de noi, şi mă întreb cum de n-au măcar teamă, dacă ruşinea n-o ştiu? Cât de proşti ne-au crezut? Cât de neînsemnaţi am fost pentru ei, de nici acum nu vor să ia mâna odată de pe ţara noastră? De nici acum nu vor să ne lase. Acum, când generaţia asta nouă, generaţia asta tânără care a crescut cu libertatea înfiptă în inima de copil, nu poate fi prostită. Acum, când generaţia asta minunată, şcolită pe bune, învăţată cu munca până la sânge, cu idealuri mari, nu-şi mai rezumă universul la câteva ziare şi televiziuni controlate. 

Mă uit la un Patriarh hulit. Ruşinea unei ţări creştine. A unei ţări mereu cu dragoste de Cel de Sus. Un patriarh lipsit de cele sfinte, uitat parcă de Dumnezeu. Mă întreb cât de odios, de preanefericit poţi fi, cât de lipsit de bunătate, de compasiune, de înţelegere, de toate lucrurile acelea sfinte sădite în sufletul de om? Mă uit la el şi mă întreb cum poţi să nu stai în genunchi, în rugăciune, lângă poporul tău, când e sfâşiat de durere? Mă uit la Patriarh, iar el ne ceartă. Din uşa limuzinei, ne spune tuturor că nu a fost chemat atunci când oamenii au ars, când zeci de oameni s-au sfârşit. Că el, Biserica, nu face sluje decât dacă e invitat. Dacă e invitat când oamenii ne mor!

Mă uit la Patriarh. Mă uit la toţi politrucii, hienele ţării, care sar acum pe toate microfoanele, pe la toate ecranele, ca să ne salveze din nou. Să ne facă ţara bine. Să ne-o facă normală. Mă uit şi tot ce pot să sper e ca măcar de data asta să nu îi mai lăsăm.