Corupţia mârlănească

Stai şi te gândeşti dacă românii sunt într-adevăr „meşteri” în materie de corupţie. Eu, unul, am crezut multă vreme că suntem printre cei mai „buni” în domeniu. Aiurea!

N-am inventat noi apa caldă şi nici mersul pe jos. Citesc aproape zilnic în presa nord-americană despre cazuri de corupţie la nivel înalt, despre sfidarea curţilor de judecată de către mafioţi temuţi şi despre atribuirea unor contracte grase din bani publici, ani la rând, capilor unor grupări de crimă organizată. Aşa că, ȋnainte de a trage o concluzie definitivă, e bine să mai cugetăm niţel.

De pildă, primarul oraşului Montréal, Gérald Tremblay, a fost nevoit să demisioneze spre sfârşitul anului trecut, după ce justiţia canadiană a descoperit că 5,5% din valoarea contractelor atribuite de municipalitate erau ȋmpărţiţi frăţeşte ȋntre mafia italiană a construcţiilor şi partidul edilului. Procesul care a urmat acestui scandal de corupţie a scos la iveală şi alte nereguli săvârşite de funcţionari aparent respectabili. Ȋn instanţă a compărut şi Frank Zampino, fost „numărul doi“ ȋn municipalitate şi, pare-se, „partener de afaceri“ al ȋnvârtitorilor de bani publici. Nicolo Milioto, cel care intermedia legăturile dintre sicilieni şi aleşii urbei canadiene, a declarat senin ȋn faţa judecătorilor că nu a auzit niciodată de cuvântul „mafie“, ȋnsă a admis că ştie ce ȋnseamnă codul tăcerii numit „omerta“.

Diferenţa între România şi „casele mai mari“ este că la noi se fură ca la neamurile proaste – mult şi cu gălăgie. De făcut ceva ȋn folosul comunităţilor, cu o parte din bani, nici nu se pune problema. Am spus „ȋn folosul comunităţilor“ pentru a evita confuziile ȋn legătură cu parcurile, trotuarele şi sălile de sport apărute ȋn localităţi fără apă curentă, canalizare şi drumuri asfaltate. „Biznizmenii“ noştri nu se sinchisesc nici măcar să salveze aprenţele. Ei ştiu că trebuie să „joace“ mereu cu cine trebuie pentru a nu risca să devină trofee ale luptei televizate anticorupţie. Capetele unora mai şi cad, că aşa-i ȋn viaţă: banii şi puterea ȋţi iau minţile, te cerţi cu cine nu trebuie, pofteşti la ale altuia.

Dar spre deosebire de situaţia din România, corupţia din Occident nu afectează ȋntr-o aşa de mare măsură cetăţeanul obişnuit. Şi la Montréal drumurile sunt proaste la sfârşitul iernii, ȋnsă ȋn oraş chiar s-au construit autostrăzi; oamenii sunt ȋndemnaţi să-şi lase maşinile acasă, pentru a cruţa mediul şi a evita aglomeraţia, dar transportul ȋn comun este civilizat şi rapid.

Ȋn plus, justiţia lor merge până la capătul coridorului şi descuie toate uşile, indiferent de cine se află ȋn spatele acestora. De aici vine şi ȋncrederea oamenilor – uneori oarbă de-a dreptul – ȋn actul de justiţie.
Asta-i lumea lor, departe de a fi perfectă, dar unde albul predomină. Ȋn lumea noastră, din păcate, visul perfecţiunii se ȋmpleteşte cu principiul de viaţă „dacă aş fi ȋn locul ăluia aş face şi eu la fel, că doar n-oi fi mai prost“.