Corupţia din măduva oaselor noastre

Nu ştiu cine ar fi pictorul cel mai adecvat pentru România noastră. Cîteodată mă gîndesc la Van Gogh cu empatia lui nemaiîntîlnită, alteori, la un Luchian actualizat. Dar cu cît trece timpul, cu atît mai mult mă uit peste gravurile cumplite ale lui Goya.

Abia am ajuns pînă la gardul verde, am şi văzut vreo două rahaturi. E totuşi teribil!

Soţia mea a venit acasă bulversată. Avem şi noi o bigheliţă, Alma pe numele ei, care desigur nu se pregăteşte duminica la biserică, nici nu-şi bea cafeaua pînă ce n-o ducem jos să-şi facă treburile. Atunci, ne întîlnim cu România profundă.

E ca şi cum te întîlneşti cu un ins care-şi scutură nasul verde-n faţa ta. Nu e nici măcar obraznic sau trufaş: e pur şi simplu cetăţean al statului român. Nu-i e ruşine de ordurile lui, le etalează într-un mod natural, de fapt, spune prin gesturile lui dezgustătoare că nu are nicio urmă de respect faţă de spaţiul public, nicio urmă de consideraţie faţă de semenii săi. Rahatul de cîine lăsat în voia Domnului este imaginea exactă a ceea ce gîndeşte cetăţeanul din România despre el însuşi.

Într-un eseu din 1995, Meditaţie despre gunoaie, Gabriel Liiceanu a analizat convingător tabloul României năpădite de resturi scabroase. Atunci, el a spus că numai centrul are probleme cu sfincterul, provincia nu. Ei bine, cred că problema s-a generalizat. Nu ştiu cîtă amendă trebuie plătită pentru rahatul lăsat acolo, dar pe de o parte e limpede ca lumina zilei că niciun rahat nu va dispărea datorită oricîtor amenzi, pe de altă parte e şi mai clar că responsabilitatea comunismului, sistem pe care Liiceanu l-a crezut vinovat de gunoaie (şi nu s-a întrebat de ce oare de ce Praga sau Berlinul de Est nu e plin de orduri), s-a evaporat şi s-a instalat responsabilitatea capitalismului mîrlan. 

În ce constă capitalismul mîrlan? El constă în faptul că toată lumea poate fi vinovat, numai eu nu; toată lumea are o obligaţie, numai eu nu am niciuna. Mama mi-a povestit cum s-a uitat la o vecină care a aruncat o bucată de hîrtie în lift; răspunsul acesteia la privirea ei a fost: ”Avem femeie de serviciu.” Mergînd la meditaţia de română, fata mea a văzut o scenă memorabilă: o piţipoancă cu unghiile vopsite în toate culorile curcubeului s-a certat cu controlorii pentru că, vezi Doamne, ea nu a avut bilet, dar cum să fie trasă la răspundere pentru asta?! ”De ce nu vă ocupaţi de ţiganii ăia? Nu vă dau nimic!” Şi deşi controlorii i-au explicat că rromii au bilet, fata a ţinut-o aşa vreo trei staţii, după care s-a dat jos de pe autobuz ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic - din punctul ei de vedere, nici nu s-a întîmplat, fireşte. Într-o zi am văzut cu ochii mei cum un taximetrist stat la înjurat guvernul sau preşedintele a curăţat o portocală, apoi a aruncat coaja lîngă maşina lui. S-a gîndit că vor veni şi vor mătura.

Cineva va veni mereu, cineva va curăţa, îşi va cumpăra bilet, dar va avea culoare necorespunzătoare pentru a fi crezut, va mătura toate ordurile după noi - noi nu ne mai simţim răspunzători pentru nimic, ”treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el?” Asta e o moştenire profund comunistă, aţi zice poate. Dar dacă ne gîndim că citatul e din Conul Leonida..., atunci ţine mai mult de pasivitatea etern-umană încurajată de corupţia din România. Şi nu mă refer aici la corupţia mereu-amintită, la baroni, la Udrea, la Mazăre, la nu ştiu cine. Mă refer la corupţia din măduva oaselor noastre, la fudulia tîmpă cu care lăsăm acolo orice a picat din noi, şi nici măcar ruşine nu ne este. Udrea şi Mazăre sunt buni numai să ne ascundem păcatele.

Apropo, gardul verde e la nici doi paşi de scara noastră.