Coreea de Nord: a doua criză regională cu reverberaţii globale?

0
0
Siluete soldati, sursa pexels.com
Siluete soldati, sursa pexels.com

În timp ce întreaga lume se uită la ce se întâmplă în Ucraina, Coreea de Nord dă semne că ar putea genera o a doua criză regională cu reverberaţii globale în acest an. Cei 7000 de kilometri dintre Kiev şi Phenian s-au comprimat iar Kim Jong Un, ca mulţi alţii, priveşte cu atenţia la postura Statelor Unite şi NATO în Ucraina, în timp ce Moscova are şi ea un interes strategic în Asia de Est.

Care este contextul de securitate din Asia de Est?

Contextul de securitate din Asia de Est a înregistrat câteva evenimente majore în ultimul timp. Primul, şi poate cel mai important, Coreea de Nord a devenit din nou activă în ceea ce priveşte testarea de rachete balistice intercontinentale şi a armelor nucleare, al doilea, rezultatul alegerilor din Coreea de Sud şi în final, declaraţii de la cel mai înalt nivel din Japonia, cu privire la suveranitatea Insulelor Kurile.

Între 9 octombrie 2006 şi 3 septembrie 2017, Coreea de Nord a efectuat şase teste nucleare, variind în putere de la 0.7 kt, la 70kt. Ultima criză majoră centrată pe Coreea de Nord a avut loc în 2017 când schimbul de replici agresive dintre Donald Trump şi Kim Jong Un a ridicat posibilitatea unui conflict nuclear la un nivel periculos.  Phenianul a ameninţat că va ataca nuclear Guam, un teritoriu american din Pacificul de Vest, iar Trump a spus că îi va întâmpina pe nord-coreeni cu “foc şi furie, aşa cum nu s-a mai vazut”.

Totuşi, limbajul agresiv a fost înlocuit, relativ repede, de adevărate misive de prietenie adolescentină între Donald Trump şi Kim Jong Un (27 în total!), iar fostul preşedinte american a reuşit, cel puţin, să reducă tensiunea alarmant de mare. Până la urmă, întâlnirile bilaterale fără precedent, deşi au normalizat şi chiar avansat la momentul respective arhitectura de securitate în Asia de Est, nu au reuşit să îndure testul timpului, după cum vedem acum, prin comportamentul regimului Kim, imediat anterior şi în paralel cu invazia rusă a Ucrainei.

După cum observă Timothy Wright în analiza sa pentru International Institute for Strategic Studies (IISS), programul de testare a rachetelor balistice a Coreei de Nord început în ianuarie 2022 este fără precedent şi încalcă promisiunile făcute de Kim Jong Un printr-un moratorium autoimpus din 2018, care fusese denunţat, oricum, declarativ, cu mult înaintea testelor din ianuarie. Este clar că regimul Kim preferă să renege orice fel de promisiuni făcute anterior, în baza unui context de securitate fluid. Wright remarcă şi progresele tehnice reuşite de nord-coreeni, acestea complicând ecuaţia de securitate militară în peninsulă şi aştepările din partea aliaţilor regionali, Tokyo şi Seul, faţă de Washington.

Think tank-ul american 38north remarca într-o analiză din 3 martie faptul că facilităţile ştiinţifice şi militare de la Centrul de Cercetare Nucleară Yongbyon din Coreea de Nord sunt foarte active. În baza analizei fotografiilor din satelit şi a observării zăpezii topite pe diverse secţiuni din acoperişurile care formează Centrul, 38north concluzionează că acolo se produce material fisionabil, combustibilul nuclear necesar armelor. Mai mult, există anumite elemente tehnice care ar indica producţia de plutoniu, dar nu a fost observat întregul lanţ tehnologic operaţional necesar. Ceea ce este clar este că maşinăria nucleară nord-coreeană, atât cea de producţie, cât şi cea de livrare, a fost pusă în mişcare de Kim Jong Un.

Între timp, în data de 10 martie, Yoon Suk-yeol, candidatul conservator din partea Partidului Puterii Populare, a câştigat alegerile prezidenţiale din Coreea de Sud, una din cele mai strânse curse electorale din istoria acestei ţări. AP l-a denumit un “neofit” în ceea ce priveşte politica externă, citând experţi care previzionează o aliniere disciplinată a Coreei de Sud cu aliatul tradiţional Statele Unite dar şi cu Tokyo. Tonul aşteptat de la Yoon cu privire la eventuale provocări din partea Phenianului este unul dur.

După cum putem vedea în acest articol publicat în Nikkei Asia, care sumarizează mai multe declaraţii din timpul alegerilor prezidenţiale, limbajul folosit de Yoon este unul care se aseamănă cu cel folosit de Trump în timpul crizei din 2017. Acesta a etichetat Coreea de Nord drept ”inamicul principal”, a jurat să ”anihileze comunismul” şi a promis că îl va face pe Kim Jong Un să ”îşi revină”, dacă continuă provocările. Această postură poate fi dezbătută din punct de vedere al valorii strategice pe care ar putea să o aibă pe termen lung, dar este clar că poate să fie folosită de regimul de la Phenian, pe termen scurt, pentru a genera o criză, în vederea atingerii unor anumite obiective.

Articolul menţionează şi probabilitatea ca noua administraţie sud-coreeană să agreeze instalarea mai multor echipamente militare americane pe teritoriul naţional, în special echipamente ce ţin de apărarea antibalistică de tip Terminalul Zonei de Apărare la Mare Altitudine (Terminal High Altitude Area Defense, THAAD), ceea ce reprezintă o ameninţare strategică pentru Beijing, postură nu foarte diferită de cea a Moscovei vizavi de instalaţii militare similare din Europa de Est, în România şi Polonia.

Exerciţiile militare comune ţinute de Statele Unite şi Coreea de Sud în mod tradiţional în martie pot fi preambulul sau punctul culminant al unei potenţiale crize acute în peninsulă. Totuşi, există informaţii contradictorii care spun fie că exerciţiile vor continua conform planului, fie că acestea ar putea fi amânate sau scalate din considerente ce ţin de COVID-19. Indiferent de anularea sau amânarea exerciţiilor militare, este de aşteptat o militarizare accelerată a Peninsulei Coreene, cel puţin în prima parte a mandatului lui Yoon. Kim Jong Un poate privi această perioadă ca pe o fereastră de oportunitate pentru a progresa în ceea ce priveşte armamentul nuclear, în special pe fondul înrăutăţirii relaţiilor ruso-americane.

Nu în ultimul rând, contextul de securitate în Asia de Est a fost zguduit de două declaraţii din partea celor mai înalţi oficiali publici din Japonia, Prim-ministrul Fumio Kishida şi Yoshimasa Hayashi, Ministrul de Externe, care şi-au manifestat public pretenţia suveranităţii asupra Insulelor Kurile, insule aflate în mijlocul unei vechi dispute teritoriale deschise, datând de la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, între Japonia şi Federaţia Rusă. Astfel, Kishida, într-o dezbatere în cadrul Parlamentului, a spus că insulele (Teritoriile de Nord, aşa cum sunt numite în Japonia) sunt “teritoriile originale ale Japoniei”, în timp ce Hayashi s-a referit la insulele disputate drept “o parte integrală” a ţării. Deşi declaraţiile nu reprezintă o îndepărtare de la poziţia oficială a Japoniei, aceea de a nu accepta compromisuri cu privire la pretenţiile teritoriale specifice cu privire la acest arhipelag, momentul ales pentru a le repune pe tapetul geopolitic a deranjat o Moscova complet ocupată cu invadarea Ucrainei.

Insulele reprezintă un punct strategic important, fiind extrem de apropiate de insulele principale japoneze, având şi o zonă economică maritimă asociată bogată în peşte şi cu potenţiale rezerve de hidrocarburi. Moscova a acordat atenţie acestor insule în trecut, inclusiv din punct de vedere militar. În decembrie 2021, Rusia a instalat sisteme militare pe mai multe din insulele care compun arhipelagul disputat.  Atunci Moscova a debarcat pe insula vulcanica Matua mai multe sisteme de lansare rachete, în timp ce în februarie, Rusia a efectuat exerciţii militare în perimetrul acestor insule, trezind protestul Japoniei, care a fost respins din start de Dmitry Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin. De altfel, această atitudine agresivă din partea Rusiei e posibil să fi cauzat limbajul japonez cu privire la situaţia insulelor în noul context al invaziei Ucrainei.

Ceea ce probabil nu este o coincidenţă, pe pagina de limba engleză a publicaţiei Pravda.ru a apărut un articol cu titlul “Încercarea din partea Japoniei de a anexa Insulele Kurile ar putea declanşa un război nuclear”. Publicaţia, una aliniată aparatului de propagandă putinist, citează un expert pe nume Sergei Marzhetsky, care spune că în cazul unei confruntări armate dintre Rusia şi Japonia, forţa convenţională net superioară a japonezilor ar face ca “singura opţiune” a ruşilor să rămână utilizarea armelor nucleare. Putem presupune legitim că acest articol face parte din strategia Kremlinului de a creşte predispoziţia spre un limbaj nuclear agresiv, limbaj pe care l-am văzut chiar de la Vladimir Putin, la începutul invaziei.

Cât de departe înseamnă, de fapt, 7000 de kilometri?

La o simplă utilizare a oricărei aplicaţii de tip hărţi, putem vedea că distanţa dintre Kiev şi Phenian este de aproximativ 7000 de kilometri. O distanţă mare, un pic mai mică decât distanţa dintre Bucureşti şi New York, dar totuşi o distanţă puternic comprimată geopolitic de mai mulţi factori. În primul rând, din punct de vedere geografic, vastitatea teritoriului rus face ca Ucraina şi Coreea de Nord să fie despărţite de o singură ţară. Moscova are interese strategice vechi şi distincte la Pacific iar relaţia complicată dintre Rusia şi China în Extremul Orient reprezintă un subiect de analiză separat. Totuşi, este clar că efectele încă fluide ale invaziei neprovocate a Ucrainei de către Federaţia Rusă reverberează într-o formă sau alta în postura fiecărui actor important din Asia de Est, inclusiv sau în primul rând chiar în cel al Rusiei. Limbajul nuclear agresiv, folosit cu mai multă lejeritate de către Moscova în ultima perioadă, se suprapune periculos peste o Peninsula Coreeană care nu a reuşit să se denuclearizeze şi care a generat şi ea mai multe crize în ultimii ani.

În al doilea rând, războiul din Ucraina reprezintă o lecţie în curs de desfăşurare pentru toată scena internaţională. În funcţie de actorul care priveşte ceea ce se întâmplă în Ucraina, diverse concluzii se pot trage, acum sau în viitor, în funcţie de evoluţia războiului. Pentru regimul Kim ceea ce se întâmplă în Ucraina este întărirea convingerii că armele nucleare reprezintă singura garanţie sigură pentru a păstra puterea şi, la finalul zilei, pentru supravieţuirea fizică a lui Kim Jong Un însuşi. Violarea integrităţii teritoriale a Ucrainei, care prin Memorandumul de la Budapesta, din 1994, a renunţat la un vast arsenal nuclear, în schimbul garanţiilor din partea Federaţiei Ruse, a demonstrat, din păcate, utilitatea pragmatică şi cinică a unui arsenal nuclear. Chiar dacă Phenianul susţine războiul Kremlinului împotriva Ucrainei, această lecţie dată chiar de Moscova îl va încuraja pe Kim doar să acumuleze şi mai multe focoase şi să îşi crească capabilităţile tehnice de livrare a acestora.

De asemenea, Phenianul studiază şi răspunsul Aliaţilor, în special răspunsul american. Faptul că NATO şi Washingtonul au fost foarte clare în a evita orice fel de acţiune care ar putea conduce la izbucnirea unei conflagraţii globale, „al Treilea Război Mondial”, ar putea încuraja Phenianul să fie şi mai îndrăzneţ cu postura nucleară, pentru a obţine cât mai multe concesii, de cele mai multe ori de natură economică dar şi să bifeze cât mai multe elemente de pe lista nucleară.

În al treilea rând, pe lângă efectele şi lecţiile pe care le oferă invazia Ucrainei acum, în cazul în care vom asista la o intensificare a manevrelor militare nord-coreene, inclusiv un potenţial test nuclear, al şaptelea, cuplat cu demonstrarea capabilităţilor de lansare a unor rachete balistice cu rază extinsă, Peninsula Coreea ar putea ajunge un focar geopolitic la fel de important şi periculos ca situaţia din Ucraina. Între cele două contexte geopolitice există mai multe diferenţe decât asemănări, dar dacă situaţia din Coreea de Nord ar clama o intervenţie militară sau o prezenţă militară crescută în Marea Japoniei şi pe teritoriul aliaţilor americani regionali, atunci desfăşurarea evenimentelor în Peninsula Coreeană ar putea începe să influenţeze semnificativ ce se întâmplă în Ucraina, nu doar în sens invers.

Este evident că Moscova are un interes strategic ca atenţia principalei forţe militare din NATO, Statele Unite, să fie ruptă între două crize, distincte în detaliile lor strategice şi operaţionale şi separate de o distanţă fizică considerabilă. Această potenţială conexiune militară între ceea ce se întâmplă în Ucraina şi ce ar urma să se întâmple în Coreea de Nord reprezintă, de fapt, unul din scenariile sumbre ale analiştilor militari americani. În 2019, Centrul Brute Krulak pentru Inovaţie şi Viitorul Războiului, care aparţine de Corpul Infanteriei Marine americane (USMC), a organizat un exerciţiu de tip simulare de război, fără pretenţii analitice profunde, cu mai mulţi cursanţi, pe baza unui scenariu prestabilit. Acest scenariu presupunea izbucnirea a mai multor crize regionale în puncte diferite pe glob, crize la care Statele Unite trebuie să răspundă. Mai exact, Rusia, cu Ucraina cucerită deja invadează Polonia, China incearcă preluarea manu militari a Taiwanului, iar Coreea de Nord invadează Sudul. Exerciţiul nu a avut în spate analize computaţionale complexe care să simuleze desfăşurarea conflictului, ci mai degrabă a reprezentat alegerile făcute de cursanţii centrului în limitele prestabilite ale jocului.

Câteva dintre lecţiile dar şi întrebările care au apărut ca urmare a acestui exerciţiu în care Statele Unite şi aliaţii săi luptă un război pe două mari fronturi, în Europa şi în Pacific:

  • Complexitatea logisticii necesare pentru a susţine un efort de război intens pe cele trei fronturi este enormă şi nu ar putea să fie susţinută de infrastructura curentă a armatei Statelor Unite pentru mai mult de jumătate din trupele necesare pentru a asigura victoria.
  • Utilizarea armelor chimice (în simulare, de către Coreea de Nord asupra Sudului) conduce la escaladarea nucleară tactică. Cererile de la comandanţii de pe teren pentru utilizarea armamentului nuclear au apărut repede în contextul escaladării convenţionale rapide şi intense.
  • Atacurile cibernetice sunt foarte eficiente doar în contextul în care sunt folosite împreună cu manevre operaţionale tactice şi sunt concentrate pe aceste obiective specifice.
  • Diplomaţia este o investiţie absolut esenţială, aceasta traducându-se în suportul şi coordonarea între Aliaţi, atât în cadrul NATO în Europa, cât şi în Pacific, prin Coreea de Sud şi Japonia. Tokyo se dovedeşte a fi un aliat foarte important.
  • Statele Unite a prioritizat frontul european, concentrându-şi acolo principalele forţe militare, în timp ce în Pacific s-a limitat, în prima etapă a războiului, la suport aerian şi naval. Portavioanele s-au dovedit a fi nu foarte utile, raportat la nivelul investiţiei, având în vedere sistemele de rachete DF-21 şi DF-26 ale Chinei, care le limitează distanţa la care se pot apropia de coasta chineză.
  • Logistica militară convenţională nord-coreeană are la dispoziţie 10 zile până se estimează că se prăbuşeşte, ceea ce face această perioadă critică în ceea ce priveşte potenţialul de utilizare a armelor de distrugere în masă.

Reiterând că acest exerciţiu are mai mult caracterul unui joc, nu al unei simulări complexe, cu elemente computaţionale, mesajul cursanţilor la finalul jocului a fost că un astfel de scenariu ar trebui “să se termine repede, altfel toată lumea începe să caute butonul nuclear”. Din fericire, în realitate, răspunsul NATO, UE şi al Statelor Unite a fost unul peste aşteptări cu privire la Ucraina, având în vedere şi starea precară a unităţii transatlantice anterior invaziei (acel element al diplomaţiei ca investiţie de război menţionat mai sus). De asemenea, se pare că Moscova nu a luat în considerare unele din lecţiile de mai sus, demonstrând o logistică dezastruoasă şi nereuşind să creeze o structură de aliaţi coerentă (Belarusul practic se află sub ocupaţie militară iar axa Beijing-Moscova, dacă există, este departe de a fi sudată) sau să genereze suport internaţional (după cum am văzut în votul Adunării Generale a Naţiunilor Unite, deşi postura Indiei, Africii de Sud, a Braziliei, prin Bolsonaro şi a Chinei, cer o analiză mai profundă a unghiului BRICS din acest vot).

Revenind la modul în care ceea ce se întâmplă în Ucraina afectează Asia de Est şi viceversa, cred că ne putem aştepta, în primul rând, la un limbaj mai agresiv din partea Phenianului, care se va simţi mai protejat în contextul unei opoziţii susţinute sino-ruse împotriva Statelor Unite. În acelaşi timp, deşi Moscova în nici un caz nu vrea să îi fie redus statutul pe scena internaţională la cel de proscris sau de versiune mai mare a Coreei de Nord, va fi foarte interesată să încurajeze un comportament agresiv din partea lui Kim Jong Un, astfel încât să creeze un al doilea front pentru capacităţile militare, de analiză şi decizie americane. Dacă adăugăm aici şi alegerea lui Yoon în Coreea de Sud, retorica aprinsă dintre Moscova şi Tokyo şi cel mai important, testele cu rachete balistice şi probabila creştere a producţiei de combustibil nuclear din partea Phenianului, ne îndreptăm spre o criză majoră în Asia de Est în acest an, posibil în preajma execiţiilor militare comune dintre Statele Unite şi Coreea de Sud, care de obicei au loc în martie şi august.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite