Coperta

E duminică seara şi noi stăm de două ore să facem coperta. Andrei o face la computer. Titi stă în dreapta lui, pe scaun, eu stau în stânga, în picioare. Stăm ca nişte moaşe neputincioase, să iasă odată coperta, să trimitem cartea în tipografie şi să prindem valul de vânzări din decembrie.

Andrei e somnoros. De abia mai mişcă mouse-ul, căutând variante de culori care să-l satisfacă pe Titi. Dar Titi bombăne: „Nu-mi place, schimb-o, bagă titlul mai pe centru, dă un corp mai mare!“. Andrei e art-designerul, Titi e editorul, eu sunt autorul cărţii. Titi vrea o copertă care să vândă cartea, Andrei vrea să doarmă (e mereu nedormit!), eu vreau să scap de ei.

Andrei mai propune o culoare: „E un verde art-nouveau!“. Titi îşi freacă bărbia cu dosul palmei, dă din cap şi mă întreabă: „Cum e, îţi place?“. Mă uit în monitor. Ce să-mi placă? Eu nu mă pricep la grafică, sunt afon! Eu mă pricep la scris, atât cât mă duce mintea, d-aia am scris o carte, ca Andrei să-i facă o copertă şi tu, ca editor, s-o vinzi! Diviziunea muncii! – îmi vine să-i răspund. Să-i spun cât de mult am muncit la carte? Cartea asta a rupt ceva din mine, din sufletul meu, din carnea mea, şi acum sunt istovit, vreau să scap de-aici! Un an de zile mi-a apăsat creierul şi m-a însoţit şi în somn, şi în metrou, şi pe stradă, peste tot. M-a urmărit ca un blestem. M-a chinuit şi m-a sleit de puteri! Titi va spune că exagerez, că fac pe eroul, că milioane de oameni au scris cărţi şi n-au păţit nimic – doar are sânge rece de negustor. Ba mai mult, au avut grijă şi de copertele lor, să iasă frumoase şi să fie vândute.

Cartea asta a rupt ceva din mine, din sufletul meu, şi acum sunt istovit.               

Sunt de-a dreptul penibil cum mă uit în monitor. „Spune, bă, ceva, ce-ai amuţit!“, mă îndeamnă Titi. Andrei ridică privirea şi se chiorăşte la mine pe sub pleoapele grele, ţinute parcă în scobitori. Mă gândesc ce mişto ar fi acum să cadă casa peste noi, computerul să fie strivit şi cartea mea să moară odată cu mine. Câte cărţi pe lumea asta n-au murit înainte să apară, să fie editate, lansate, marketate şi vândute? Nimeni nu le-a numărat. Chiar aşa, de ce n-ar exista şi o bibliotecă cu toate cărţile pierdute, care n-au mai apucat să vadă „lumina tiparului“ sau cea a internetului, că sunt în epoca digitală! Ce tâmpenie gândesc! Dacă ar fi să aleg între viaţa mea şi viaţa acestei cărţi, ce dracu’ aş alege? Dar nu eu am puterea să aleg...

Ridic din umeri. Andrei scânceşte: „Nu-ţi place?“. Titi se enervează: „Hai, dom’le, că ne-apucă dimineaţa!“. Nu pot să zic ceva. Sunt blocat! ştiu de ce sunt blocat: pentru că „uşa“ cărţii mele este închisă. Nu mai pot s-o deschid. Coperta e uşa cărţii. Şi cartea mea mi-a închis uşa în nas. M-a lăsat pe dinafară. Nu mai pot să pătrund în carte. Se pregăteşte să plece în lume. Alţii vor deschide uşa. Cartea mea se va duce la oameni, uitându-mă, şi cititorii vor deschide coperta şi vor vedea dacă am avut ceva de spus, dacă am scris-o bine şi puţin le va păsa cât de mult m-a chinuit sau cât de tare a muşcat cartea asta din sufletul meu, din carnea mea.
Titi oftează cu ochii în coperta din monitor şi-mi zice: „Du-te acasă!“.