Complexul Iisus-Maria

Reproduc mai jos un text descoperit de mine din opera unui autor aproape necunoscut publicului român, Vincent de Mousin, autor care, după toate probabilitățile, a trăit între mijlocul secolului XIX și mijlocul secolului XX. După cum se vede, interpretarea relației Iisus - Fecioara Maria surprinde atât prin puternica ancorare în freudismul aflat încă la începuturile sale, cât și prin îndrăzneala entuziastă cu care autorul împinge interpretarea psihanalitică în domeniul religios. Alegem să publicăm, în premieră, acest text mai mult pentru valențele lui de document de epocă decât pentru valoarea lui de adevăr care rămâne, desigur, să fie stabilită de către specialiștii în domeniu.

            «Nu există o reprezentare mai bună, mai eficientă, a complexului Oedip, în versiunea împlinită a dorinței oedipiene, decât... cuplul Iisus-Fecioara Maria.

            Iisus si Maria sunt împreună de la naștere până la moarte, dincolo de moarte, în vecii vecilor. Ei au reușit să înlăture sau să se eschiveze de la toate obstacolele care stau în mod obișnuit în calea realizării oedipiene (tatăl, ceilalți frați, legea divină). Sunt un Oedip și o Iocasta în versiunea pozitivă, împlinită și... eternizată. Credincioșii venerează această imagine fără să știe - cu atât mai bine! - că-și satisfac, sublimat, propria lor fantasmă oedipiană.

            Complexul oedipian în versiunea Iisus-Maria ne mai spune ceva: metoda de realizare - pură! - a acestei dorințe este... inversul procedurii oedipiene: nu moartea tatălui (deși contestarea paternității e o ucidere simbolică), ci moartea fiului, a lui Oedip-Iisus asigură unirea permanentă cu Mama, numai așa cei doi se vor cununa ca Mamă-și-Prunc întru veșnicie. Moartea e „dorită” de fiu pentru această căsătorie eternă cu propria lui mamă, o căsătorie care evită orice spargere a Legii și vexare a bunului simț. „Eu nu am venit să sfărâm legea, ci să o împlinesc.” Într-adevăr, din punct de vedere psihologic, Iisus-Oedip reușește să împace legea veche (interdicția incestului) cu dorința, cu legea Iubirii, dar numai prin moartea sa proprie. Moartea lui Iisus este moartea maternizată, este modul prin care i se dăruiește Mamei pentru totdeauna (reprezentată ca așteptare la piciorul crucii, ca Pieta), iar Mama i se dăruiește lui (vezi reprezentarea încununării Mariei de propriul ei Fiu după înălțarea acesteia la cer; cei doi vor fi de acum împreună pentru totdeauna). Iisus-și-Maria sunt fiul-soț al mamei lui, respectiv mama-soție a fiului ei. Iocasta și Oedip sunt purificați prin „sacrificiul” lui Oedip-Iisus care nu-și ucide tatăl, ci mai curând se lasă ucis de el („sacrificiul” lui Iisus a fost văzut ca o reiterare a sacrificării lui Isaac de către Avraam; „de ce m-ai părăsit?”, strigă Iisus către imaginea celestă a tatălui, deci putem spune că în desfășurarea hristică a complexului oedipian, intenția lui Laios de a-și ucide fiul este dusă la bun sfârșit, consacrând astfel iubirea eternă și pură dintre mamă și fiul ei). De altfel, însăși „autoritatea” care-l ucide pe Iisus, indiferent că e vorba de Sinedriu sau de guvernatorul roman, este simbolul tatălui, al paternității (și deopotrivă al supraeului interdictiv). Prin această genială eschivă – acceptarea uciderii de către „tată” – Iisus reușește ceea ce nu i-a reușit lui Oedip prin paricid. Iisus „descoperă” valoarea revivificatoare a acceptării morții, el „ucide” moartea vechii legi („interdicția incestului”) prin primirea morții înainte de... comiterea incestului, el moare nevinovat, așa cum ar fi murit Oedip dacă păstorul și-ar fi dus la împlinire sarcina încredințată lui de Laios. Doar murind poate învia într-o veșnică unire cu mama sa.

            În această „soluție” și-a găsit, o bună parte a omenirii, milenii de-a rândul, satisfacerea simbolică a fantasmei oedipiene. Ea este precedată și însoțită - pe întinderea întregului pământ - de o dorință inconștientă a copilului de a muri înaintea (atât spațial, cât și temporal) mamei. (Dorință nutrită și transmisă fiului chiar de către mamă.) Foarte multe morți juvenile se pot explica prin această dorință de unificare cu mama-prin-moarte. „Căci numai în mamă se poate muri”, spune un personaj al lui Hesse. De altfel, dat fiind că bărbații transferă atributul maternității propriilor lor femei (soții, iubite, partenere de viață), aceasta este și explicația psihologică a faptului că bărbații mor înaintea femeilor... Împotriva a tot ce se spune, aceasta este și „ordinea firească” din inconștientul matern: mama își dorește cu aceeași putere cu care o neagă ca fiul / fiica să moară înaintea ei, să-l îngroape cu mâna ei (dorință „realizată” fantasmatic în filmul creștin: Iisus este îngropat de propria lui mamă). Fiindcă natura contrazice, în desfășurarea ei nemiloasă, ordinea „firească” a inconștientului matern, mamele vor proiecta, la vârsta senectuții, asupra propriilor progenituri dorința inconștientă, acuzându-le că „au trădat-o” și că... „așteaptă să moară”.

            Ca să completez tabloul, respingerea Magdalenei din ecuația vieții lui Iisus, respingerea de către credincioși a oricărei relații erotice a lui Iisus este atât de înverșunată pentru că este susținută de o forță a inconștientului care ține să-l păstreze cast pe Iisus pentru mama lui. Castitatea fiului și feciorelnicia mamei sunt expresii comune ale dorinței inconștiente, dorință care se exprimă prin cenzurarea sexualității obiectului dorinței. Din moment ce e interzis să primesc manifestările lui sexuale, îl voi „închide” într-o reprezentare complet asexuată. În mod obișnuit, această reprezentare asexuată a părinților de către copii, respectiv a copiilor de către părinți se exprimă fie printr-o discreție totală asupra subiectului sexualității, fie – din partea părinților – printr-o respingere vehementă a partenerului sexual al copilului. În cazul complexului Iisus-Maria, această reciprocă reprimare a sexualității din părinte, respectiv copil este împinsă la cele mai sublime înălțimi: Maria este de-a pururea Fecioară, iar Iisus este cel absolut Pur, complet Cast, el rămâne inocent ca un „prunc”, „miel”, necunoscător al femeii. Credincioșii contemplă această „întrupare” a dorinței lor inconștiente în cea mai sublimă reprezentare a ei: Mama și Fiul, îmbrăcați într-o feciorelnicie absolută, alcătuiesc un cuplu fericit, binecuvântat, preaplin de bucurie. Fericirea vine pe fondul realizării dorinței inconștiente în condițiile „împlinirii” legii, ale respectării poruncilor, recte a interdicției fundamentale.

            În tradițiile populare, tinerii „morți înainte de vreme”, adică înainte de a se căsători sunt îngropați în costum de mire și înmormântarea este făcută sub aspectul unei nunți... funebre. Cu cine se cunună ei dacă nu cu propria lui mamă? Într-o baladă venită din orientul european, un păstor tânăr care-și prevede moartea îi transmite mamei sale – pe care și-o închipuie căutându-l în timp ce-i aduce elogii demne de Cântarea cântărilor – că de fapt... s-a însurat! »

Acest articol a apărut în  Revista Argeș, Nr. 12 (486), Decembrie 2022.