Comemorare şi manipulare

Nu sunt românii basarabeni singurul popor care îşi instrumentează personalităţile istorice în folosul unor scopuri politice de azi, dar la noi obiceiul acesta capătă proporţii groteşti, chiar hilare aş spune, dacă asemenea exagerări nu ar mărturisi starea degradată a conştiinţei publice şi o profundă schizofrenie identitară.

Pe 2 iulie am comemorat 509 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare. Au depus flori la statuia domnitorului preşedintele Timofti, premierul Leancă, speakerul parlamentului Corman, au fost primarul Chirtoacă, dar şi socialiştii lui Dodon şi comuniştii lui Voronin. Spre deosebire de confruntarea penibilă din Parlament, din ziua de 28 iunie a.c., când unii se ridicau în picioare în semn de reculegere faţă de victimele regimului bolşevic de ocupaţie, iar alţii băteau cu picioarele în podea ca nesimţiţii, batjocorindu-le gestul, ai crede că avem în Republica Moldova măcar o figură istorică aflată în asentimentul întregii clase politice: Ştefan cel Mare. Chiar dacă pentru a identifica acest „numitor comun” trebuie să coborâm tocmai cu o jumătate de mileniu în trecut.

Doar că, din nefericire, cum bine ştim, nu există un consens nici cu privire la eroul de la Podul Înalt. „Atlet al creştinătăţii” şi simbol al unităţii româneşti, Ştefan cel Mare a fost proclamat de comunişti drept „părinte al naţiunii moldoveneşti”, ostilă României. Faptul că şi-a ridicat majoritatea mănăstirilor în Moldova din dreapta Prutului, că osemintele sale se află la Putna, reprezintă o sursă de iritare pentru moştenitorii lui Stalin de la noi, îndemnându-i să clocească proiecte de dezmembrare a României, de genul „Moldova Mare”. Şi de această dată, în anul de graţie 2013 după Christos, fiecare facţiune politică a venit la o altă oră să cinstească memoria domnitorului, pentru a nu se intersecta cu adversarii politici; fiecare grup şi-a pus în scenă propriul ritual, şi-a rostit propriul descântec...

Voievodul Ştefan a ieşit pe primul loc în concursul „Cel mai mare Român”, organizat de TVR. Cu siguranţă, tot el ar fi votat ca „Cel mai mare Moldovean”, dacă un asemenea concurs s-ar desfăşura în Basarabia, acolo unde chipul său a fost imprimat pe bancnote, covoare şi tapiserii.

Politicienii se zbat să „racoleze” nu numai figuri istorice, ci şi personalităţi culturale de azi. De pildă, pe Grigore Vieru. Ne aducem aminte ce funeralii pompoase i-a organizat Voronin, pe atunci preşedinte, după ce încercase să şi-l apropie pe poet, declarându-se chiar „naţionalist” la jubileul acestuia de 70 de ani, din 2005, serbat la Palatul Naţional din Chişinău, când i-a înmânat un uriaş buchet de flori. Doar că această tentativă de înregimentare nu putea să izbândească din cauza unui obstacol: românismul lui Vieru. A existat mereu o frustrare în tabăra comunistă în legătură cu acest poet, aidoma unei (false) iubiri neîmpărtăşite. Şi mai greu le-a fost stataliştilor cu Dumitru Matcovschi, trecut şi el de curând la cele veşnice. Teribilul accident de automobil, din 17 mai 1989, rămas sub semnul suspiciunilor de atentat, i-a creat acestui scriitor un nimb de intangibilitate pentru zona filorusă a spectrului politic. Din păcate, însă, la înmormântarea lui Matcovshi am urmărit un aflux de tristeţe instrumentată politic din partea guvernanţilor noştri pro-europeni (nu-i invidiez că, pe undeva, sunt nevoiţi să joace acest rol) şi a numeroşilor adulatori ai tribunului basarabean, având profiluri morale şi împărtăşind opinii politice adesea incompatibile.

În ziua când la Chişinău se comemora Ştefan cel Mare, la Bălţi era aşezată cu mult fast piatra de temelie a unui monument închinat cântăreţului Vladimir Vîsoţki. Numai că, să vedeţi, artistul, a cărui singură relaţie cu Bălţiul, se pare, stă în dorinţa sponsorului viitorului complex memorial – un om de afaceri rus, originar din acest oraş –, nu este valorificat în spiritul nonconformismului său antitotalitar, cel care i-a atras, în timpul vieţii, persecuţiile regimului sovietic. Comunitatea rusofonă din „capitala nordului basarabean”, în frunte cu primarul comunist, încearcă să-şi orneze cu Vîsoţki demersul antiromânesc şi antieuropean. E o figură populară în fosta URSS, aureolată romantic. Nu contează că a fost antisovietic. Contează că a fost rus. La fel, nu m-aş mira să i se ridice o statuie şi lui Andrei Tarkovski – un mare cineast, revendicat de universalitate. Voronin, Şelin, Dodon şi ceilalţi îl pot fructifica pe linia panslavismului („Andrei Rubliov”, „Oglinda”) şi a anxietăţii ruseşti în faţa Occidentului („Nostalgia”). Ar fi vorba şi aici de o interpretare deformatoare şi manipulatoare.

Mihai Eminescu este poetul naţional al românilor. Dar acest amânunt nu-i împiedică pe comunişti şi pe ceilalţi statalişti pro-ruşi din Moldova, care-l urau de moarte în timpul URSS, ca şi pe Ştefan cel Mare de altfel, să-l omagieze la date fixe. Nu pentru „Doina” sau pentru „Scrisoarea a III-a”, ci eventual pentru „Somnoroase păsărele”. Decupaje conotate politic.

Pentru că nu reuşesc să se înţeleagă asupra prezentului şi asupra destinului pe care şi-l doresc, moldovenii nu pot conveni nici în privinţa trecutului. Nimeni nu-i întreabă pe marii noştri clasici sau pe marii voievozi (să-l trecem pe această listă şi pe Dimitrie Cantemir...), dacă ar accepta să facă jocurile imperialiste ale Rusiei în Moldova. În timpul vieţii au avut şi ei opţiuni – uneori eronate, ştim acum! –, dictate de interese proprii, gândite în funcţie de mentalitatea şi cutumele epocii lor. Ulterior, postumitatea i-a aşezat mai presus de conjuncturile schimbătoare ale prezentului.

Într-o situaţie mult mai delicată se află artiştii, intelectualii de azi. De felul cum vor răspunde la provocările actualităţii depinde nu numai conştiinţa lor de indivizi. Din atitudinea lor se va hrăni, îşi va edifica scenarii de legitimare şi comunitatea căreia îi aparţin. Ar fi bine ca oamenii noştri de cultură să lase prin faptele, prin opera lor cât mai puţin loc manipulărilor şi instrumentărilor politice. Să-i lase doar pe istorici şi pe exegeţii de artă să-şi frângă lăncile în turniruri hermeneutice. E meseria lor. Şi ar fi şi normalitatea noastră.