Coeficient de inteligenţă: iQ7

Era hoţ. Hoţ de maşini. De maşini de lux. Nu orice maşini. Tânăr, hotărât, plin de încredere în sine, violent cât trebuie, încerca să-şi facă un nume în sânul grupării care l-a crescut.

Ba chiar reuşise când a fost arestat. Acum era condamnat în primă instanţă la o pedeapsă mare (codurile vechi permiteau încă o aşa enormitate) şi se afla într-o dispoziţie înclinată spre reflecţie.

Filosofa: „De-aia s-a ajuns aici (se referă la arestarea şi condamnarea lui; şi a celorlalţi, de altfel), pentru că ne-am ars între noi.”

Vroia să spună că l-au dat ai lui. Fusese, ce-i drept, denunţat la un moment dat de ai lui. Şi condamnat, cum am spus, pentru furturi de maşini de lux. Nici nu era greu să le furi. Erau maşinile unor (altor) şmecheri care îşi lăsau cheile în contact. Aproape că te invitau. Într-o lume ideală prostia şi aroganţa se plătesc.

Fusese vândut de ai lui. Acum era rândul lui să-i vândă. Pentru simetrie, măcar. Aşa că i-a vândut. Un omor rămas cu autori nedescopriţi de câţiva ani.

La pont. Trei membri ai grupării, cu şeful grupării în frunte. S-au îmbrăcat în treninguri negre. Cu cagule pe faţă. Au plecat cu o maşină furată din altă parte a ţării (pe care au vândut-o repede după faptă în afara Bucureştiului).

Acasă n-ar fi trebuit să fie decât bătrânul. Era şi unul dintre copii, bolnav. Care dormea la etaj şi nu s-a trezit aşa că, din fericire, nu face parte din poveste. Stăpânii casei lipseau. Dar ar fi trebuit să aibă în casă, la ciorap, o sumă mare de bani. De aici au început incertitudinile. „Ne-am ars între noi!” se referă şi la asta.

Au parcat în faţa curţii. Unul a rămas în maşină, ceilalţi doi au sunat la uşă. Bătrânul de şaptezeci şi ceva de ani le-a deschis. L-au luat pe sus şi l-au dus în casă. Un papuc de casă i-a rămas stingher lângă poartă ca un mers de olog. Se vede în fotografiile de la faţa locului.

În casă au început să-l bată ca să spună unde sunt banii. Degeaba, pentru că bătrânul oricum habar nu avea. L-au bătut mai departe. Au exagerat un pic. E drept că la plecare l-au lăsat în viaţă. Şi că a fost găsit încă în viaţă şi internat la urgenţă. Şi că a mai trăit vreo două-trei săptămâni. Dar de murit tot de la bătaia lor a murit.

În timp ce îl băteau s-au apucat să caute prin casă. Să caute banii. De aici încep discuţiile, dilemele, controversele, confuziile. Se zice că nu au găsit şi că nu au furat banii. Şi că, în timp ce-i căutau, au găsit cheile de la Q7-le parcat în curte. Şi că, fiind hoţi de maşini de lux ca specializare de bază şi negăsind banii pe care mizau, au furat maşina. Oare?

Maşina au furat-o oricum. „A luat şi banii. S.G. (şeful grupării – n.n.) sau ştia unde sunt, sau i-a găsit. L-a pus pe N.T. să-l păzească pe moş şi a ascuns banii. A spus că nu i-a găsit şi atunci s-au hotărât să fure maşina în locul banilor.”

În concluzie: „De-aia s-a ajuns aici, pentru că ne-am ars între noi.” M-am întrebat dacă reflecţia lui implică o problemă morală sau una pur tehnică. Şi m-am gândit, ca un om licenţiat, cu pretenţii de jurist, preocupat să extrag din fapte principiile generale care guvernează lucrurile că în ţara asta toţi ne ardem între noi. După care toţi ne denunţăm unii pe alţii.

El se gândea la cariera lui ratată de infractor de lux. Eu la talk-show-uri, la dezbateri, la politică, la justiţie, le mersul pe stradă. La pendulatul între râgâitul sfios şi flegma suculentă. El fuma, eu înghiţeam fumul.

Pe cine să mai înjuri în România? Pe cine măcar să critici? (Dacă mai ai şi o meserie ca a mea, te laşi păgubaş.)

Perversitatea vremurilor pe care le trăim este dublă. Pe de o parte avem prea multe nuanţe (despicăm obsesiv firul în patru), atât de multe încât merg lesne până la confuzie. Este foarte greu să spui care sunt ăia răi şi care sunt ăia buni. Pe de altă parte, suntem cantonaţi în gândirea de tip alb-negru. Astfel încât, de câte ori te apuci să explici o nuanţă, eşti catalogat imediat în alb sau negru. Cu noi sau împotriva noastră. Nu ţi se lasă nici măcar opţiunea griurilor, a deprimantelor griuri.

O lecţie uitată: dintre doi care se ceartă, nu este obligatoriu ca unul să fie bun şi altul rău. Două jigodii se pot certa foarte bine între ele.

Eram în parc cu fiică-mea care se juca cu o fetiţă. Nu ştiu cum a venit vorba dar, la un moment dat, tatăl fetiţei a început să explice condescendent că Moby Dick este o balenă prietenoasă şi bună care îi ajută pe copii. Există într-adevăr un serial de desene animate în care Moby Dick îndeplineşte acest rol nefiresc şi păgubos pentru istoria literaturii. Singurul aspect care rămâne valabil este situaţia tensionată dintre balenă şi căpitanul Ahab care, în context, trebuie să fie rău şi-atât.

Revenind la povestea cu hoţii, l-au lăsat pe bătrânul bătut în casă şi au plecat cu maşina furată (unul dintre ei şi cu banii furaţi). Au ascuns maşina undeva în oraş, la vedere, într-o parcare oarecare. S-au întors acasă şi şi-au ars treningurile.

Când au aflat că bătrânul a murit, s-au grăbit să scape de maşina furată. Unul dintre ei, într-un gest vag evlavios, a păstrat un şirag de mătănii. L-a luat de la oglinda retrovizoare a Q7-lui şi l-a spânzurat de oglinda retrovizoare a autoturismului său sport. Şirag care l-a şi trădat până la urmă.

La un moment dat, când încă nu ştiam cine sunt autorii faptei, am mai stat de vorbă cu un membru al grupării. „Nu mai vorbesc, dom”le, ne-a zis. Nu am încredere. Nu ştiu nimic.” Minţea, pentru că, în realitate, era unul dintre autorii faptei.

P.S. Unul dintre autori a fost condamnat la 27 de ani de închisoare. Altul la 25 de ani. Al treilea, complicele, cel rămas la poartă, la 20 de ani. Datorită/din cauza noilor coduri pedeapsa lui a scăzut în ultima cale de atac la 9 ani. Mai are de executat vreo doi-trei şi iese.