Clişee negative despre români şi România în naraţiunile publice. O dezvrăjire a stereotipurilor

0
0
România a primit şi sprijinit zeci de mii de refugiaţi din Ucraina.
România a primit şi sprijinit zeci de mii de refugiaţi din Ucraina.

Cu siguranţă nu îi sunt nimănui străine, din păcate, diversele clişee şi stereotipuri negative care circulă în societatea noastră chiar despre români şi România. În timp ce stereotipurile negative despre diferite minorităţi sunt (pe bună dreptate) combătute vehement de la unele niveluri, în mod paradoxal, aceleaşi stereotipuri negative despre români sunt (pe nedrept) vehiculate şi încurajate de multe ori de la aceleaşi niveluri.

Desigur, se poate presupune că mesajele de acest fel care apar în naraţiunile publice provin din mediul privat, familiar, din platformele de socializare, în care multe dintre ele circulă, însă aceasta nu reprezintă niciun fel de scuză pentru astfel de mesaje care, repetăm, nu sunt nici permise, nici prezente pentru niciun alt grup etnic. Atunci de ce le acceptăm şi le răspândim pe acestea?

aa

Sursa: debate.org

De la exprimări generalizatoare şi de multe ori ofensatoare de genul „românii fac ...” sau „românii sunt ...”,  „ca la noi la nimeni”, „ce ţară frumoasă, păcat că e locuită” etc., neîntâlnite pentru nicio altă etnie, până la exprimări fataliste de genul „asta este România”, „aşa suntem noi” etc., acestea sunt câteva clişee ofensatoare, negative, stereotipii nemaiîntâlnite şi neacceptate în cazul niciunei alte etnii. Fără a dori să dăm un accent personal analizei, dar câţi dintre noi nu ne-am simţit ofensaţi atunci când auzim „românul este hoţ”, „românul este ...”, multe altele putând fi şi fiind puse în locul acelor puncte? Fără doar şi poate, vasta majoritate a cetăţenilor acestei ţări nu suntem nici hoţi, nici celelalte puncte-puncte. Atunci de ce acceptăm aceste calificative care sunt inacceptabile (pe bună dreptate) în cazul oricărei alte etnii sau naţiuni? Poate doar din obişnuinţă, poate doar pentru că le auzim prea des, poate şi dintr-o dezamăgire pentru felul în care merg lucrurile în România, la adresa clasei politice, dezamăgiri însă foarte prost canalizate. Poate că ar fi timpul pentru o dezvrăjire de aceste stereotipii negative, ofensatoare, cu atâta lejeritate şi nonşalanţă vehiculate de multe ori în mod public, care sunt ca o cangrenă a societăţii româneşti.

Două ar fi problemele principale care reies din cele de mai sus: 1. discriminarea (pentru că despre nicio altă etnie sau naţiune nu se mai vehiculează asemenea naraţiuni în mod public) şi 2. fake news-ul (pentru că toate aceste clişee negative neadevărate pe care lumea le crede şi le răspândeşte acţionează exact ca un fake news societal). Iată mai jos câteva dintre aceste clişee şi stereotipii negative şi o scurtă analiză pentru fiecare.

1. Unul dintre cele mai recente astfel de clişee este că „românii nu ar lupta pentru ţară” în cazul unui război, că am fugi de fapt cu toţii. Lucru extrem de fals, bazat exclusiv pe unele atitudini publice sau private, care nu reprezintă nicidecum atitudinea masei cetăţenilor României. Iată ce spunea un sondaj Avangarde la comanda G4media pe această temă publicat pe 22 februarie, cu 2 zile înainte de începerea războiului din Ucraina. Tot atunci, 50% credeau că românii ar lupta dacă România ar fi atacată, iar 20% credeau că nu.

a

Sursa: g4media

Să nu uităm că, probabilistic, în jur de 50% dintre respondenţi ar trebui să fie de sex feminin, deci cifra de 31% a celor care au spus că ar lupta efectiv ar trebui privită şi în acest context, pentru că aici, din păcate, nu s-a încurajat mai mult şi o participare mai activă a femeilor în Forţele Armate Române, deşi teoretic s-au făcut paşi importanţi şi în această direcţie.

a

Sursa: libertatea

Pe 23 martie apare un alt sondaj Avangarde, dar nu mai apar întrebările clare din primul sondaj. În schimb, apare întrebarea „În eventualitatea declanşării unui război pe teritoriul României credeţi că românii aflaţi în ţară se vor înrola în armată?”, unde au răspuns „da” 30%, 39% au spus „nu” şi 29% nu puteau aprecia. Dar ce înseamnă acest rezultat? În primul rând, una este „să lupţi dacă România ar fi atacată”, cum s-a întrebat în primul sondaj, şi alta este „să te înrolezi în armată”, ca în al doilea sondaj. În al doilea rând, una este „dumneavoastră personal ce aţi face în cazul unui război”, dacă aţi lupta, cum s-a întrebat în primul sondaj, şi alta este dumneavoastră „ce credeţi că ar face alţii”, ca în al doilea. Cele două întrebări nu sunt deloc echivalente. Şi de ce acest rezultat? Este clar că şi ambiguitatea întrebării (în loc de cea simplă din sondajul precedent „Dumneavoastră personal ce aţi face?”) ar putea influenţa rezultatul, dar poate şi faptul că au fost larg difuzate multe poziţii publice care afirmau că românii nu ar lupta sau diferiţi indivizi cunoscuţi susţineau că ei nu ar lupta, iar aceste poziţii limpede că îi influenţează şi pe alţii. O ipoteză care ar merita analizată.

a

Dar şi mulţi ucraineni au plecat din ţară, care nu sunt şi nu pot fi învinovăţiţi. Sursa: G4media

2. Un altul dintre cele mai răspândite clişee ar fi că „românul este hoţ”. Iată câteva date statistice culese la nivelul Europei pentru infracţiunile de hoţie. Este destul de limpede că sunt mult mai prezente în statele mai dezvoltate economic din Europa şi este destul de limpede că multe nu sunt comise acolo de cetăţenii acestor state, însă care este mai exact situaţia?

a
a

Sursa: Eurostat. Situaţia infracţiunilor de furt la suta de mii de locuitori

Deşi cu siguranţă că aici unul dintre primele contra-argumente ar fi că cetăţenii români se fac vinovaţi mai mult de astfel de infracţiuni în străinătate chiar în aceste state şi sunt înregistrate infracţiunile acolo, în loc de România, care este înspre coada acestui clasament, iată aici numărul tuturor deţinuţilor cetăţeni străini (condamnaţi nu doar pentru furt) din aceste respective state care se află în top la infracţiunile de furt/la suta de mii de locuitori - se poate astfel simplu vedea că dacă am lua în calcul chiar situaţia absurdă şi imposibilă în care chiar totalul infracţiunilor comise de cetăţeni străini din aceste state ar fi fost infracţiuni de furt comise de cetăţeni români, scăzând aceste cifre din totalul furturilor din Suedia, de exemplu, şi adăugându-le pe toate furturilor din România, Suedia sau Danemarca ar fi în continuare situate mai sus decât România în acest top al infracţiunilor de furt.

a
x

Numărul deţinuţilor cu cetăţenie străină la suta de mii de locuitori. Sursa: Eurostat

Ne îndoim că în urma acestor date Eurostat cineva ar îndrăzni să catalogheze în mod colectiv „suedezii” sau „danezii” etc. drept „hoţi”, lucru care, desigur, ar fi greşit din toate punctele de vedere, la fel de greşit însă cum este să se catalogheze şi „românii” la nivel colectiv drept „hoţi”.

3. Clişeul „românului invidios, egoist, individualist sau plin de ură sau râcă” (atâtea însuşiri negative care ar putea vorbi poate mai mult despre cei care le propagă decât despre populaţia-ţintă) a fost cu prisosinţă infirmat în aceste săptămâni de la începutul războiului. Acest val de ajutorare şi susţinere a refugiaţilor i-a luat prin surprindere pe unii din România şi din Ucraina, care căzuseră în plasa acestor stereotipii negative împrăştiate cu generozitate. Iată că exact ceea ce arătăm şi noi spunea o doamnă refugiată din Ucraina, devenită cunoscută aceste zile, Yulia Chernitskaya, care crezuse şi ea în unele prejudecăţi auzite în ţara ei înainte să vină în România, dar despre care acum vede că nu erau reale.

Pentru ceilalţi, însă, aceste acte de mobilizare, de altruism, de bunătate individuală şi colectivă nu au reprezentat decât un lucru normal şi un act de omenie şi de bun-simţ. Acest clişeu de mai sus a fost atât de mult infirmat, încât s-a vorbit până la cel mai înalt nivel despre acest val de susţinere umanitară din partea populaţiei din România (deci nu doar a statului) pentru refugiaţii ucraineni, ieşind în acest sens în evidenţă şi declaraţiile vicepreşedintelui american Kamala Harris: „Aş dori să mă adresez direct poporului român pentru o clipă, pentru a vă mulţumi, din partea Statelor Unite. (...) România a fost extraordinară în generozitatea şi curajul pe care l-aţi arătat în aceste momente. Peste tot în lume aţi fost priviţi cum aţi primit refugiaţii. Peste tot în lume, şi voi vorbi acum în numele Statelor Unite, ştim despre povocările deosebite geografice pe care le întâmpinaţi, cu toate aecstea aţi arătat atât de mult curaj.” Sigur, după cum am spus mai sus, nu trebuie să considerăm că s-a făcut ceva neapărat extraordinar, ci doar un act de omenie şi de bun-simţ. Şi sigur, se poate argumenta că acesta este rolul declaraţiilor politice cu ocazia vizitelor diplomatice, să fie exagerat de politicoase – desigur, aceasta aşa este. Însă cu ocazia acestor declaraţii nu se inventează astfel de lucruri din nimic, adică dacă nu era cazul să existe o generozitate a României, un răspuns pozitiv în această direcţie de ajutorare a refugiaţilor din partea românilor, văzut de toată lumea, acest subiect nu ar fi fost abordat şi ar fi fost abordat un altul. Mesaje asemănătoare găsim în reportaje Deutsche Welle, Time şi multe altele. Infirmă toate acestea clişeul, prejudecata de mai sus? Considerăm că da.

4. Dăm doar câteva exemple din discursul (din păcate extrem de frecvent) întâlnit în spaţiul public românesc. Primul, al unui istoric din România care a fost decorat de preşedintele Ungariei, János Áder, cu titlul ”Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei” pentru „recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca istoric, precum şi a întregii opere prin care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre poporul maghiar şi român”. Cineva s-ar putea întreba cum contribuie respectivul la îmbunătăţirea acestor relaţii dintre poporul român şi cel maghiar? Oare atunci când se întreabă insidios, în spiritul acestor clişee, „De ce este România altfel?”, „Nu suntem prea obişnuiţi cu România ca să ne enervăm cu una-două?”, „fractură de civilizaţie” sau poate atunci când spune că „românii nu prea au cultura onoarei, aşa cum o au, dintre vecini, ungurii, polonezii, chiar şi popoarele balcanice.”, în chiar începutul cărţii de mai sus? Care români nu au cultura „onoarei”? Oare ar avea curajul să spună despre oricine altcineva că nu au „cultura onoarei”, despre albanezi, unguri, bulgari, rromi, papuaşi sau birmanezi? Probabil că nu.

Un altul, spune într-un articol de pe site-ul Radio Europa Liberă Moldova „că noi am mâncat dintotdeauna clefăind” şi ar trebui „să înţelegem odată cum de-am ajuns aşa fuduli şi trişti şi neîndemânateci.” Care noi?

Într-un alt articol recent întâlnim „de proşti ce suntem” şi „în această ţară de burtoşi, cine o să fugă cu arma în mână?” Care noi, care „ţară de burtoşi”? Chiar dacă subiectul articolului face referire la ceva cu care am fi poate de acord, felul în care alege să exprime frustrarea şi dezamăgirea, respectiv prin jignirea nediscriminatorie a noastră a tuturor, este profund greşit. Acestea trebuie direcţionate împotriva celor care o merită.

Acestea sunt doar câteva exemple de discurs din spaţiul public românesc, care din păcate abundă în astfel de exprimări şi mesaje. De ce par aceastea un lucru normal unora? De ce sunt acceptate atâta timp cât nu se acceptă despre nimeni altcineva? De unde acest dublu standard?

Întrebarea nici nu este câtă dreptate au sau nu au asemenea catalogări, aşa cum ar putea crede unii, ci întrebarea care se pune este cum îndrăznesc unele persoane să catalogheze astfel o naţiune întreagă? Orice naţiune întreagă. Ar îndrăzni să spună aceste lucruri despre turci, francezi, italieni, suedezi, pakistanezi sau unguri? Realitatea ne arată că nu. Iar simplul fapt că unii se consideră ca aparţinând unei etnii sau alta cu siguranţă nu acordă nimănui dreptul de a jigni o întreagă astfel de etnie. Faptul că ai fi român nu îţi acordă dreptul de a-i jigni pe ceilalţi români, la fel cum a fi francez sau chinez nu îţi acordă dreptul să-i jigneşti pe toţi ceilalţi francezi sau chinezi.

5. Avem de a face cu o adevărată „vânătoare de vrăjitoare” în mass media şi în unele medii din societatea românească unde se caută cu voluptate orice comportamente sau situaţii care ar confirma presupusele stereotipii şi clişee negative la adresa României sau a românilor. Desigur, dacă ne-am duce în orice alt loc de pe pământ şi am căuta cu atâta ardoare să confirmăm un lucru sau altul, am putea găsi exact ce ne dorim. Dacă, de exemplu, am dori cu ardoare să arătăm o anumită faţetă a Italiei, cu siguranţă nu am scăpa gropile de gunoi din Napoli sau din împrejurimi.

a

Gunoaie pe o stradă din Orta di Atella, lângă Napoli. Sursa: Cain Burdeau Photo/CNS via courthousenews

Sau taberele de migranţi din Calais, Caen pentru Franţa. Sau mizeria şi sărăcia şi exploatarea copiilor sau mafia din unele zone din Turcia. Dar toate aceste lucruri se poate spune pe bună dreptate că nu reprezintă adevărata faţă a ţărilor respective. Atunci de ce mulţi se grăbesc atât de tare să considere adevărata faţă a României doar elementele negative? De ce se caută cu ardoare nenumărate sondaje care să arate „ştiinţific” cât de „x” sau de „y” ar fi „românii”, cum sunt pe ultimul loc la una sau la alta, ca aici sau aici sau aici şi nenumărate altele? Dacă s-ar face acest lucru despre orice altă etnie cu siguranţă că ar fi fost considerat un exemplu flagrant de discriminare şi şovinism.

aaa

Sursa aici, aici, aici

În urma unor avalanşe de astfel de mesaje mai este de mirare că Prof. Univ. Dr. Daniel David constată în studiul său Psihologia poporului român că: „Scorul general mai scăzut al stimei de sine a românilor se referă aşadar la un scor foarte scăzut la autoapreciere/autoiubire; într-adevăr, poziţia României la acest scor la autoapreciere/autoiubire este a 52-a din 53 de ţări/culturi analizate (Schmitt şi Allik, 2005).” (pag. 220) şi „aproximativ 67% dintre români au un nivel al stimei de sine mai scăzut decât nivelul mediu al stimei de sine a americanilor (americanul mediu)” (pag. 223)? Dar cum să ai un scor mai bun la stimă de sine şi la autoapreciere atunci când vezi mereu la ştiri că eşti ultimul la toate, că tu eşti vinovat de ceea ce a păţit Brâncuşi din partea statului român comunist, de faptul că nu îi meriţi pe Brâncuşi, pe Enescu, pe Nadia, pe Regina Maria, pe Hagi, pe Patzaichin, pe Blaga, pe Iorga etc., că de fapt tu nu meriţi nimic şi pe nimeni? Dacă i s-ar fi spus unui individ toate cele de mai sus, aceasta ar fi fost considerată pe bună dreptate o formă de abuz.

6. Episodul Brâncuşi. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de episoade recente de osândire în masă, actuală şi veşnică, a României şi tuturor românilor, a fost şi bine-cunoscutul episod Brâncuşi, legat de faptul că în 1951 reprezentanţii Statului Român şi unii academicieni puşi de comunişti nu au acceptat să primească donaţiile făcute de acesta Statului Român. Apoi, unii „influenceri” nu au fost mulţumiţi de numirea unei anumite persoane drept ambasadoare a Zilei Brâncuşi. Printre mulţi alţii, un gazetar cunoscut din România, cu siguranţă nu singurul, susţinea explicit cum „Constantin Brâncuşi a fost batjocorit de România” - adică de noi toţi. Nu de reprezentanţi ai Statului Român, nu de comunişti, nu de sovietici, nu, de noi toţi, de România. Această culpabilizare colectivă, indiscriminatorie şi gratuită, nu ajută deloc.

aaaaaaa

Sursa: vice, evz, kissfm

Prin multe mesaje din acea perioadă se învinovăţesc România, poporul român, generaţiile trecute, prezente şi viitoare pentru că nu s-a acceptat de către statul român comunist moştenirea nepreţuită a acestuia. Dar interpretarea adecvată a situaţiei nu este deloc corectă. În acea perioadă se desfăşura o dramă naţională sub ocupaţia comunisto-sovietico-rusească a României, zeci de mii de români nu se puteau întoarce în ţară, zeci de mii de români erau torturaţi prin închisorile din ţară, alte sute de mii erau jefuite de munca lor de o viaţă, alte mii, zeci de mii, luptau cu arma în mână împotriva comuniştilor, execuţiile sumare şi „dispariţiile” erau la ordinea zilei, la fel şi confiscările şi deportările, iar prin ţară erau „în vacanţă” zeci de mii de soldaţi ruşi şi sovietici. Asta se întâmpla atunci - o dramă naţională, în plină epocă stalinistă! Iar Brâncuşi nu a făcut excepţie de la aceasta, a fost părtaş la suferinţa care desfigura România în acea perioadă. A fost român până la capăt (chiar dacă a renunţat la cetăţenia română, în ultimele lui clipe tot la ţara lui s-a gândit), şi în suferinţă, oricât de mult se străduie unii sau alţii să spună sau să arate altceva.

7. Clişeul că „România este cea mai coruptă ţară”.

zzzz

Sursa: Republica

aaa

Sursa: Facebook

Care este adevărul? Un indiciu destul de bun în acest sens este Indicele Percepţiei Corupţiei pe anul 2021, conform transparency.org („Indicele Percepţiei Corupţiei este cel mai folosit sistem de clasament pentru corupţie la nivel mondial. Acesta măsoară cât de corupt este perceput sectorul public al fiecărei ţări în funcţie de părerile unor experţi şi oameni de afaceri.”), unde România se află pe locul 66 în lume, la egalitate cu China, doar un pic în spatele Greciei şi Croaţiei şi în faţa Ungariei, cu mult înainte altor state din zonă, ca Serbia, Turcia, Bulgaria, Ucraina. Adică stăm mult mai bine decât oricare dintre vecinii noştri şi nu suntem „cea mai coruptă ţară din UE”. Desigur, asta nu înseamnă că ne încăzeşte prea mult situaţia, asta nu înseamnă că nu ar fi corupţia o problemă foarte gravă, sigur că este şi trebuie tratată extrem de serios până la eradicare, dar chiar se merită să exagerăm denaturând adevărul şi să facem din asta un stigmat naţional pentru noi toţi? Auzim despre vreo autoflagelare naţională în Ungaria sau Bulgaria din cauza clasamentului lor mai slab pe acest indice?

aaa

Corupţia la nivel mondial. Sursa: transparency.org

8. Clişeul că „românului nu-i place munca”. Din aceeaşi carte a Prof. Univ. Dr. Daniel David menţionată şi mai sus, Psihologia poporului român, cităm de la pagina 235: În World Values Survey (2010-2014), procentele pe ţări/culturi în ceea ce priveşte schimbarea muncii, în sensul că ar fi un lucru bun să se insiste mai puţin pe muncă în viaţa noastră, arată astfel: China - 21,3% ; Germania - 41,9% ; România - 11,5% ; Spania - 31,7% ; Turcia - 26% ; Ucraina - 31,9% ; Japonia - 5,4%; Polonia - 24,2% şi SUA - 29,6%. Frecvenţa răspunsurilor care indică faptul că scăderea importanţei muncii este un lucru rău este semnificativ (p < 0,05) mai mare pentru România, atât prin raportare la SUA, cât şi prin raportare la toate celelalte nouă ţări/culturi luate împreună”.

În World Values Survey Wave 7 (2017-2020) aflăm că pentru peste 85% dintre români munca este importantă şi foarte importantă în viaţa lor. De asemnea, 73,9% dintre români spun că munca serioasă este una dintre cele mai importante valori pe care copilul trebuie să fie încurajat să le înveţe de acasă. Susţin aceste studii clişeul că „românului nu-i place munca”? Mai degrabă, nu.

9. Clişeul că „românul nu are respect, că nu îi pasă” este infirmat în aceeaşi carte a domnului Daniel David citată mai sus prin faptul că la pagina 239 aflăm că „În World Values Survey (2010-2014), procentele celor care consideră că în viitor este un lucru bun să acordăm un respect mai mare autorităţii arată astfel: China - 41,9% ;Germania - 58,7%; Japonia - 4,7%; Polonia - 41,1% ;România - 68,7% ;Rusia - 56,9%; Spania - 68%; Turcia - 46,9%; Ucraina - 49,5% şi SUA - 55.2%. (...) În ceea ce priveşte comparaţia cu toate celelalte nouă ţări/culturi analizate global, românii declară semnificativ (p < 0,05) mai frecvent că acesta ar fi un lucru bun şi semnificativ mai rar că acest lucru nu îi interesează, respectiv că este un lucru rău. Comparând cetăţenii români de etnie maghiară cu cei de etnie română, cei din urmă raportează semnificativ (p < 0,05) mai frecvent că o creştere a respectului faţă de autoritate este un lucru bun şi semnificativ (p < 0,05) mai rar că ar fi un lucru rău.”. Aşadar, în societatea românească există o dorinţă de a acorda respect mai mare autorităţii (ceea ce este un lucru îmbucurător), iar faptul că aceasta nu se întâmplă uneori pe cât de des ne-am dori este poate şi din cauza faptului că există o profundă ruptură la nivelul societăţii în ceea ce priveşte percepţia respectului primit înapoi de cetăţeni de la unele autorităţi (ceea ce este un lucru îngrijorător, făcându-se confuzie între instituţiile statului şi reprezentanţii deseori politici ai instituţiilor statului), iar nu pentru că „românul ar fi” într-un fel sau altul.

Sigur, aici se poate argumenta şi faptul că este loc de mai mult respect pentru autorităţi în România, pe când în alte ţări, ca Japonia, unde se presupune respectul pentru autorităţi ca fiind deja foarte mare, nu ar mai fi loc de mai mult. Argument probabil corect într-o mare măsură, dar care nu influenţează cu absolut nimic infirmarea clişeului de mai sus – „românilor” le pasă, iar în general lipsa ocazională de respect a unora sau a altora nu izvorăşte din vreun „caracter” naţional diseminat de clişeele negative, ci din frustrări personale individuale (cu diferite cauze obiective sau subiective) greşit canalizate.

Clişeele negative şi fake news. Se poate spune destul de limpede că toate aceste stereotipuri, toate aceste clişee negative pe care le auzim atât de des sunt poate cel mai mare fake news din societatea românească. Pe care, uneori, chiar cei mai educaţi dintre noi ajung să îl creadă şi să îl disemineze mai departe în societate cu ochii închişi, ba chiar crezând în mod greşit că fac societăţii un serviciu. Repetăm, se poate înţelege dezamăgirea, se poate înţelege oboseala societăţii şi chiar uneori renunţarea - dar dacă vrem într-adevăr să facem societăţii un serviciu înseamnă că trebuie să rămânem realişti şi să privim lucrurile exact aşa cum sunt - nu suntem atât de deosebiţi de alţii nici în lucrurile rele, nici în cele bune. Ok, nu suntem acolo unde ne-am dori să fim? Nicio problemă. Vom munci toţi şi fiecare şi vom ajunge acolo. Dar, inclusiv din punct de vedere economic, social sau securitar, dacă începem să ne scufundăm în clişee negative exagerate nu va fi bine nici unora, nici altora, ci doar acelora dinăuntru sau din afară care profită şi acum de situaţia actuală.

Good and bad nationalism
Good and bad nationalism

Sursa: myrepublica.nagariknetwork.com

Iar din aceste puncte de vedere, clişeele de mai sus se comportă exact ca fake news - înşală societatea, o dezbină, o desprind de realitate, o împiedică să coaguleze răspunsuri adecvate problemelor care apar şi fac loc pentru multe profituri ilicite de un fel sau altul. În timp ce în societatea noastră se dezbate intens dacă „România îşi bate joc de Brâncuşi” sau nu, dacă „Brâncuşi a fost român sau nu” (!!), în timp ce societatea este siderată că „se află pe ultimul loc în Europa la căutat informaţii despre sănătate online”, state din jurul nostru şi diferite personaje interne îşi urmăresc liniştite interesele contrare intereselor strategice ale României şi cetăţenilor români. Exact asta fac şi urmăresc şi fake news-urile obişnuite. Iar clişeele de mai sus sunt mult mai grave decât fake news-urile obişnuite, pentru că ele sunt un fel de fake news-uri societale care pot afecta o întreagă societate iremediabil, nu doar până la apariţia următorului fake news sau până la destructurarea unuia sau unei mii. Tocmai de aceea este importantă o dezvrăjire de aceste fake news-uri societale extrem de nocive. Tot ceea ce credem în această direcţie ne afectează deopotrivă viaţa personală, dar şi cea socială.

Concluzii. Anul trecut, doamna Maia Morgenstern, într-un episod cunoscut la nivelul întregii ţări, a fost jignită cu o anumită ocazie şi a publicat acest episod într-o postare pe o platformă de socializare.

mmmmmmmmnnnnnnnnnnnnn

Sursa: Facebook

Mulţi dintre noi o credem şi o înţelegem pe doamna Maia Morgenstern pentru felul în care s-a simţit şi am regretat că a trebuit să treacă prin acest episod. Pentru că exact aşa ne simţim mulţi cetăţeni români, în fiecare zi, de 30 de ani, atunci când auzim la televizor, la radio, pe stradă, cu superioritate, uneori cu dispreţ: „ce să-i faci, aşa sunt românii”, „asta-i România...”, „frumoasă ţară, păcat că e locuită”, „treabă românească”, „conform unui studiu, românii sunt ultimii la x, y sau z”, „ăştia suntem”, „românul e hoţ” etc., aruncate cu o voluptate de superioritate, de dispreţ, de la televiziuni, de la posturi de radio sau diverşi „analişti”, „intelectuali”, „influenceri”, „persoane publice” sau „scriitori”.

Este destul de limpede ceea ce s-a spus şi în alte analize, respectiv faptul că nu suntem nici cu mult mai buni, nici cu mult mai răi decât alţii, nu este cazul să cădem în plasa exagerărilor de niciun fel şi cu siguranţă nici nu trebuie să acceptăm cu ochii închişi toate clişeele negative şi, de multe ori, maliţioase care sunt răspândite în mod public.

Iar complacerea într-o retorică bazată pe clişee şi stereotipuri şi generată în mare parte de dezamăgirile suferite în lanţ de societatea românească după 1989 cu siguranţă nu ajută, ba chiar generează un sindrom care se manifestă inclusiv printr-o abandonare în număr mare a unor simboluri şi valori culturale, naţionale, uneori chiar a ţării, abandon de multe ori justificat pe nedrept prin preluarea automată a acestor clişee şi stereotipuri în loc să fie conştientizate adevăratele cauze.

Autoflagelarea aceasta, care ajunge uneori la forme aberante de dezgust sau respingere totală a simbolurilor unei identităţi româneşti, în ciuda folosirii drept pretexte „să fim sinceri, asta este realitatea” sau „ăştia suntem” etc., nu este decât o formă greşit aleasă de exprimare a frustrărilor şi dezamăgirilor (desigur, la nivelul celor care nu o fac dinadins din ură sau dispreţ) - acestea trebuie exprimate însă împotriva celor care le cauzează, nu „tăindu-ne creanga de sub picioare”, cum se spune, pentru că altminteri nu aduce niciun folos nici la nivel individual, nici la nivel colectiv, societal, ba dimpotrivă. Că ne dăm seama sau nu, acestea sunt lucruri extrem de nocive, care afectează coeziunea societăţii noastre, afectează în mod direct calitatea vieţii prin propagarea unui climat de neîncredere (chiar de depresie colectivă, cum a fost în anii 1990-2000 şi mai este şi astăzi uneori), afectează negativ dinamica şi capacităţile de dezvoltare ale societăţii pe termen imediat şi lung.

Revenim cu un citat din cartea lui Francis Fukuyama „Identity. Contemporary Identity Politics and The Struggle for Recognition”, pe care l-am dat şi cu ocazia unei analize precedente: „un înţeles al identităţii naţionale care să fie mai cuprinzător, care să includă mai mult, rămâne crucial pentru menţinerea unei ordini politice moderne de succes din mai multe motive.”

Tot el afirmă că „identitatea naţională slabă creează alte probleme serioase de securitate.” O identitate naţională slabă sau în destructurare nu creează decât probleme pentru toată populaţia unui stat, afectând deopotrivă în mod direct chiar şi situaţia economică, aşadar iată-l pe Fukuyama enumerând şi 6 funcţii extrem de importante ale identităţii naţionale: 1. securitatea fizică, 2. „identitatea naţională este importantă pentru calitatea guvernării”, 3. înlesnirea dezvoltării economice, 4. încrederea pe care o identitate naţională o dezvoltă într-o societate, un fel de capital social, 5. „menţine puternice plase de siguranţă socială care micşorează inegalitatea economică”, 6. identitatea naţională „face posibilă însăşi democraţia liberală”.

Iar astfel de naraţiuni publice centrate pe clişee sau stereotipuri negative false despre România sau locuitorii ei, difuzate în masă de la cele mai populare posturi tv sau trusturi media sau platforme de socializare, nu fac decât să pună serios umărul la destructurarea acestei identităţi naţionale, împiedică o coeziune şi o încredere atât de necesare în societate, afectând inclusiv bunăstarea materială a locuitorilor.

După cum am spus într-o analiză precedentă, şi plecarea din ţară ca o formă de protest (nu discutăm aici despre cei care chiar nu au de ales şi sunt nevoiţi să facă acest pas pentru a duce o simplă existenţă sau pentru dezvoltare profesională, familială etc.) nu face decât să contribuie în mod paradoxal la perpetuarea acestei stări de fapt care a generat în primul rând nemulţumirile ce au condus la aceste gesturi. Mai mult, prezentarea acestor gesturi drept o formă de „civism”, de „atitudine civică”, drept un „model” sunt pe atât de periculoase, pe cât sunt de false - deşi cu siguranţă pot fi înţelese la nivel personal (unde fiecare este liber să facă ce doreşte în acest sens, fără a fi sub nicio formă judecat sub dihotomia bine/rău), atitudinile de jignire, de renunţare şi de abandon al unei culturi, al unei societăţi, al unei identităţi, al unei ţări nu sunt şi cu siguranţă nu pot fi vreodată considerate drept o formă de „atitudine civică”, de „civism”. Dacă tot vrem să fim realişti, trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt. Deşi renunţarea este o atitudine, ea nu este o formă de a lua atitudine, ca să fim mai expliciţi.

Ne tot întrebăm de ce ratăm în continuu momente istorice ca cele în care am fi putut realiza Unirea Basarabiei cu România în 1990-1991 sau chiar zilele acestea, în 2022? Inclusiv din cauza lucrurilor de mai sus, a atitudinilor ca acelea, a deziluziilor şi complacerii într-o atmosferă autoflagelantă nocivă, care împiedică luarea iniţiativei, canalizarea energiei în mod creativ, împiedică punerea de presiune pe o clasă politică despre care se poate limpede spune că, în mare parte, este astfel lăsată liberă să îşi urmărească încontinuu propriile interese individuale sau de grup care nu coincid cu ale noastre. Deci, dincolo de diferite jocuri politice interne sau internaţionale, dincolo de „nu ne lasă Rusia să facem unirea” sau altfel de asemenea naraţiuni, depinde şi de noi ce facem, ce punem pe agenda politicienilor şi chiar unele lucruri ca bunăstarea naţională şi reîntregirea unei ţări. Şi totul porneşte şi de la atitudine – de la refuzul de a accepta aceste clişee false.

În încheiere putem afirma cu destulă siguranţă că nu „asta e România” sau „Românica”, aşa cum se spune cu dispreţ uneori, ci adevărata Românie este a acelei „majorităţi tăcute” cum este uneori numită în sociologie, a celor mai mulţi care sunt oameni muncitori, cinstiţi, dar deseori prea tăcuţi şi oarecum jenaţi de acţiunile necinstite ale unora sau altora care trebuie amintit că nu îi reprezintă, jenaţi (pe nedrept) să ia atitudine în faţa valului de denigrări continue din mass media, din televiziune, din diferite seriale sau emisiuni, care se bazează exclusiv pe clişee şi stereotipii negative întrutotul false, care par „la modă”. Aceste clişee nu reprezintă nicidecum larga majoritate a populaţiei acestei ţări şi, pe lângă alte probleme, ne împiedică să coagulăm un răspuns comun pentru o mai bună dezvoltare economică, socială şi securitară sau strategică a noastră a tuturor, aşa cum trebuie.

***

Articol de Matei Blănaru, doctorand al Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite