Cioc cioc! Întreţinerea!

0
0

Nu e banc. Un bloc din Craiova are doi administratori şi două asociaţii, conform unui articol din Adevărul de acum câteva zile.

Una din asociaţii funcţionează ilegal, administratorul nu mai este atestat la primărie din 1992 şi e cercetat penal pentru delapidare deoarece, deşi colectează bani de la locatari, nu a plătit utilităţi timp de trei ani, dar şi-a construit casă. Cealaltă asociaţie, nou înfiinţată, funcţionează legal, cu atestat şi toate cele. Totuşi, multe familii continuă să plătească vechiului administrator pentru că acolo întreţinerea e mai mică!!!

Sună a banc, dar din păcate nu e, puteţi citi articolul aici. Am două motive să vă fi povestit de blocul cu pricina. În primul rând, ca să vă înseninez româneşte ziua cu un zâmbet trist şi un pic de Schadenfreude. În al doilea rând, ca să fac o analogie între pasivitatea locatarilor din Craiova care plătesc cu bună ştiinţă întreţinerea la falsul administrator fără să le pese ce se întâmplă mai departe cu banii (o doamnă mai în vârstă spune în interviu că din punctul ei de vedere se consideră în regulă, pentru că are toate chitanţele) şi dezinteresul general al românilor pentru ce se întâmplă cu banul public.  

Mi se pare că, în mintea românului, politica şi economia nu au prea multe în comun. Şi, totuşi, cel mai important rol al oricărei administraţii este administrarea bugetului (local, naţional etc.), adică a banului public. Ca la bloc: noi toţi punem laolaltă nişte bani, iar politicienii sunt oamenii pe care îi desemnăm să administreze banii ăştia. Şi cum îi controlăm? Păi o dată la patru ani aproximativ 40% dintre noi mergem la vot, de obicei ca să îi dăm jos. Şi ni se pare de ajuns. De aici încolo nu mai e responsabilitatea noastră, noi avem chitanţă.

E de ajuns acest control, prin vot? Mai poate exista şi altul?

La prima întrebare, răspunsul e evident: nu. E ca şi cum dai drumul la apă să se umple cada şi, în loc să o verifici din cinci în cinci minute, o verifici o dată la patru ore. Şi apoi te plângi că „s-a făcut” inundaţie (mă înnebunesc după sistemul comunist de ignorare a responsabilităţii prin folosirea pronumelui reflexiv „se”  – „Şefu, nu mai e pixuri. S-a furat.”). În termeni de gândire sistemică asta se cheamă întârziere în bucla de feedback.

Mai poate exista şi altfel de control? Sigur! Există sisteme care asta fac (Curtea de Conturi, procurori, presă), dar există şi unelte la îndemâna cetăţeanului, cum ar fi să scrii. Scrisori. Nu îţi convine că bugetul alocă bani pentru construcţia de biserici în loc de educaţie? Ia exemplu de la Dollo şi scrie-le parlamentarilor tăi. N-ai adresele? Caută-le pe net! Nu îţi convine că primăria a dat autorizare de demolare pentru casa monument naţional din colţul străzii tale şi autorizare de construcţie pe locul respectiv a unui bloc ce ocupa 100% din teren? Scrie o sesizare la primărie şi la Inspectoratul de Stat în Construcţii şi depune-le la registratură. Cu număr şi termen legal de răspuns de 30 de zile. Şi câteodată o să fii surprins că demersul tău chiar funcţionează.

Ne tot dorim să trăim ca în Elveţia. Dar ce credeţi că ar face elveţienii (renumiţi pentru democraţia lor participativă, plină de referendumuri) dacă ar fi transplantaţi prin minune în frumoasa noastră ţară, condusă aşa cum e? Şi-ar cere drepturile. Şi nu afara, în piaţă (e şi ăsta un sistem de control), ci de acasă, în scris. Toţi.

De ce nu se întâmplă aşa? Mi se pare că bugetul public este, în România, cea mai bună ilustrare a tragediei bunurilor comune (despre care am mai scris aici). Tragedia vine din neasumarea responsabilităţii, cu clişee de genul „bugetul e al tuturor, deci e al nimănui”, „de ce să fiu fraier şi să mă zbat eu?”, „picătura în ocean” şi aşa mai departe. Dar pasivitatea blocatarilor (termen genial inventat de amicul Ion Manolescu  in romanul „Derapaj”) şi, prin extrapolare, a contribuabilului român este strigătoare la cer pentru că, spre deosebire de pajişti, peştele oceanic sau stratul de ozon, bugetul nu e un bun comun care ne-a fost dat. E un bun comun alcătuit dintr-o sumedenie de bunuri proprii, adică bani de la noi din buzunar, daţi sub formă de întreţinere, taxe şi impozite. Şi mai e un motiv: ne-am obişnuit aşa şi nu credem că se poate şi altfel. O doamnă din bloc spunea că ea plăteşte la administratorul vechi pentru că acolo plăteşte de optsprezece ani.

Despre administrator, politicieni, precum şi despre felul cum au ajuns în poziţiile respective o să închei cu un citat motivator din Bertrand Russell: „Democraţia are măcar un merit, şi anume acela că un reprezentant ales nu poate fi mai prost decât alegătorii săi, deoarece cu cât este el mai prost, cu atât sunt ei şi mai proşti că l-au votat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite