Cine sunt? Cine suntem?

“Familiar”, cel de recent lungmetraj semnat de (încă) tânărul regizor Călin Peter Netzer, a venit ca o vijelie peste România, fiind difuzat în cinematografele din peste 20 de oraşe din țară, după ce a avut premiera la Festivalul de Film “Nopți Albe” de la Tallin. Poate că acest efort de programare a fost susținut de credința realizatorilor şi a distribuitorului că filmul, pornind de la întrebarea individuală “cine sunt?” ajunge să dea un răspuns şi la întrebarea colectivă “cine suntem?”. Sau măcar să (re)inițieze dezbaterea.

Filmul scris (împreună cu Iulia Lumânare) şi regizat de câştigătorul Ursului de Aur la Berlinala din 2012 (cu pelicula “Poziția copilului”) este istoria eforturilor unui regizor  de a cerceta arhivele şi de a înfrunta oamenii, pentru a afla adevărul despre plecarea familiei sale de doctori, din România comunistă cu granițe sigilate, în Germania de Vest, la începutul anilor ’80 ai secolului trecut.  

Că personajul central al peliculei este un alter ego al regizorului este afirmat şi asumat de la începutul filmului, când realitatea ficțiunii este, pentru scurt timp, spartă chiar de intrarea în cadru a regizorului, care îi dă indicații de nuanță interpretativă actorului, pe care l-a şi pieptănat ca pe sine, pentru ca apariția personajului să nu lase dubii asupra asemănării. Şi la finalul filmului se iese din ficțiune: se aude vocea regizorului Netzer, care dă stop filmării.

Iar această opțiune a regizorului este una de mare curaj creativ, fiindcă aduce pe ecran, în fața publicului, înfruntarea adesea violentă, cu apropiații pe care se presupune că-i iubim, în primul rând familia şi ființele de care declarăm că suntem (sau am fost) îndrăgostiți. Astfel de confruntări, pe care oamenii, când le au, preferă să le țină ascunse sau să le uite, sunt aduse aici  în lumina reflectoarelor, fiindcă ele constituie calea extrem de dificilă şi de întortochiată, pe care regizorul din film, Dragoş (Emanuel Pârvu), trebuie s-o străbată, pentru a afla adevărul despre sine şi despre familia lui.

În anii ’80 Dragoş a emigrat împreună cu familia sa româno-germană (Netzer a plecat la fel, în 1983, la vârsta de 8 ani, alături de mama sa germană şi tatăl său român), dar, după revoluția din 1989, a revenit în România (la fel şi Netzer, în 1994, pentru a studia la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti).

 Întors la origini, Dragoş străbate drumul Golgotei sale: obsedat de aflarea adevărului despre familia lui (ceea ce dă o notă voit monocromă personajului), el nu mai ține cont de convențiile sociale, ce ne ajută, în general, să ne ducem liniştiți viețile. Ajutat de fosta lui iubită, Ilinca (Iulia Lumânare), regizorul porneşte un parcurs detectivistic, pentru a afla cum de a fost posibil ca familia sa să fie lăsată de autoritățile comuniste, a părăsi România, fără a-şi plăti plecarea, cum se întâmpla cu toți etnicii germani care se repatriau şi erau obligați să plătească statului român studiile făcute. Iar cercetarea la CNSAS, a arhivelor securității scoate la iveală adevăruri ascunse ale familiei, care schimbă dramatic viziunea lui Dragoş asupra propriilor săi părinți, dar şi relația sa cu ei.

Netzer nu face compromisuri, nu caută să cucerească publicul cu personaje drăguțe şi situații roz. După o tatonare introductivă a temei, filmul stabileşte tonalitatea majoră în care se desfăşoară climatul emoțional al acestei cercetări a trecutului şi a căutării de sine. O înfruntare verbală cu tatăl lui (Adrian Titieni), chestionat despre trecutul familiei şi relația extraconjugală a mamei, devine repede o luptă feroce între doi masculi, din care orice sentimente paterne sau filiale au dispărut. Adevărul, mai presus de orice! pare a gândi fiul, chiar cu prețul pumnilor şi al înjurăturilor.

Cu mama sa (Ana Ciontea) pugilistica e verbală şi e mai dificilă, fiindcă ea este o maestră a manipulării şi o mamă acaparatoare (ca şi cea din “Poziția copilului”). Are grijă de fiul ei, îi prepară micul dejun, dar îl învăluie cu minciunile ei despre bărbatul care i-a ajutat să plece în Germania, fostul ei amant. Ea acceptă chestionările fiului, dar are o explicație supremă pentru orice, fiindcă tot ce a vrut nu a fost decât binele familiei.

Chiar şi când dosarele CNSAS dovedesc o realitate ținută în ceață de familie, anume  că fostul amant al mamei era securist. Iar la întrebarea de ce, după fuga tatălui său, familia rămasă în țară nu a fost pusă sub urmărire de securitate, cum se obişnuia, răspunsul nu poate fi decât unul singur, dureros: mama înşăşi fusese şi ea informatoare a poliției politice. Lucru sugerat de soțul ei, încă de la începutul disputelor familiale iscate de intenția fiului de a afla adevărul, pentru a face un film despre familia sa.

Investigațiile acestui tânăr regizor copleşit de negura din trecutul propriei familii nu se limitează la cercetarea arhivelor, căci, printr-un tertip pus la cale cu Ilinca, el află şi de la securistul Stern (Vlad Ivanov), ajuns (sau trimis?) doctor în Germania, că toată fuga familiei a fost pusă la cale de mama lui, care şi-a folosit astfel şi amantul, pentru a-şi atinge scopul de a scăpa din România şi de a dovedi, prin mărturia lui, că familia ei era de origine germană.    

 Confruntată şi pe această temă, mama nu neagă şi are un răspuns practic, pentru fiul său, pe care îl iubeşte în felul ei: doreşte el ca autoritățile germane să le retragă cetățenia?

Dar de unde vine încrâncenarea lui Dragoş de a afla, cu orice preț, adevărul despre familia sa? Din nevoia crescândă de a afla cine este el însuşi, căci a constatat că, oricum ar fi, în Germania, unde a crescut şi a trăit, tot un Ausländer a rămas, iar în România, unde s-a întors, tot un german rămâne. Un străin în ambele situații. Iar aglutinată în timp, această dilemă i-a devenit prea apăsătoare şi, pe la jumătatea vieții, doreşte să-i slăbească presiunea, sublimând-o printr-un act artistic.

În ultimul deceniu, mişcarea woke a dat naştere în cultura occidentală, la diverse produse şi trenduri, toate altoite în jurul conceptului de identitate, fie ea rasială, etnică, de gen, etc., pentru a corecta astfel nedreptățile sociale suferite de diversele minorități istoric discriminate.

“Familiar”, cel mai personal film de până acum al lui Călin Peter Netzer, este tot o operă despre identitate, dar adaptată la realitățile social-istorice ale Europei de Vest şi Centrale, de ieri şi de azi, aşa cum au modelat ele destine individuale.

Fiecare personaj are dreptatea şi adevărul său, pe care le susține până la capăt: Dragoş vrea să treacă de criza identitară, ieşind cu orice preț, prin artă, din coconul mincinos al familiei. Mama îşi apără pas cu pas compromisurile care au adus bunăstarea familiei şi, iubindu-şi fiul, sfârşeşte prin a accepta chiar şi expunerea poveştii în film, dacă aceasta îl vindecă pe Dragoş de obsesie.Tatăl trăieşte chinuit în acest cămin confortabil, bănuind adevărul despre soția sa turnătoare, pe care a părăsit-o afectiv în favoarea unei amante.

Iar tot acest trecut familial neclar afectează grav existența prezentă a regizorului, care nu ştie foarte clar cum va fi viața lui alături de noua sa iubită, fotomodel internațional (Victoria Ecaterina Moraru), care îi poartă copilul în pântec. Şi pentru ca acest conflict secundar să complice şi mai mult lucrurile, făcând munca de cercetare pentru film alături de Ilinca, Dragoş pare să reia şi vechea sa legătură afectivă cu fosta iubită, care, ca toate personajele, strigă adevărul ei: regizorul e în altă relație afectivă, pentru că ea i-a permis să plece, dându-şi seama că tot ce contează pentru el sunt filmele şi premiile internaționale.

Întregul film se ridică pe eşafodajul de calitate al interpretărilor actoriceşti, care urmează cu curaj direcția discursului regizoral, netemându-se a portretiza personaje ce pot să nu fie pe placul publicului, tocmai pentru că îi deschid accesul la zone întunecate ale existenței, pe care oamenii preferă să le ignore, chiar dacă le-au cunoscut ei înşişi.

Dintr-un unghi foarte personal, Netzer abordează o temă gravă a societății româneşti: neclarificând trecutul, putem oare construi un prezent viabil şi un viitor curat? Aşa cum Dragoş a descoperit cine sunt securiştii din preajma lui şi cum i-au modelat viața, oare societatea românească de azi a aflat cine sunt securiştii ei şi cum îi dirijează aceştia fluxurile vitale? Căci dacă nu a făcut-o, sunt toate şansele ca viața generațiilor de azi să fie decisă în continuare de oamenii vechiului sistem represiv, azi revopsiți în oameni de afaceri şi consultanți, utilizând armele manipulării, în locul bătrânului bulan.

Filmul semnat de Călin Peter Netzer nu dă o rezolvare a conflictului dintre aceşti oameni care se iubesc de parcă s-ar urâ, fiindcă relațiile lor nu sunt bazate pe onestitate. Toată această avalanşă de agresivitate fizică şi verbală, în intenția de a afla adevărul, fără de care viața nu are sens, nu duce la o concluzie. De aceea Alina, iubita însărcinată a regizorului, îi cere acestuia să se decidă ce doreşte, ca să ştie şi ea ce face cu viața ei. Căci oamenii nu pot trăi tot timpul conectați la înaltă tensiune, aşa cum trăieşte acum Dragoş, încordat de intensitatea întrebărilor existențiale, cu care Netzer este familiar.

Aşa că filmul are un final deschis spre viitor, fiind dedicat lui Marc.

FAMILIAR

Regie: Călin Peter Netzer

Scenariu: Călin Peter Netzer, Iulia Lumânare

Imagine: Barbu Bălăşoiu, Andrei Butică

Décor: Bogdan Miron, Preda Nicolae

Costume: Ioana Covalcic, Judy Shrewbury

Editare: Dana Bunescu

Cu: Emanuel Pârvu, Iulia Lumânare, Ana Ciontea,, Adrian Titieni, Vlad Ivanov, Victoria Ecaterina Moraru, Lucian Ifrim

Coproducție: Franța,Taiwan, România

de la Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Sibiu, Cluj Napoca şi Craiova la Baia Mare, Bistrița, Alba Iulia, Arad, Reşița, Braşov, Caransebeş, Petroşani, Botoşani, Bacău, Piatra Neamț, Buzău, Piteşti, Constanța.