Cine mai are nevoie de agora?

Trebuie să mărturisesc că privesc plină de invidie pe cei ce au viaţa plină de certitudini. Ştiu cine i-a creat sau cum au evoluat, ştiu ce e binele şi răul, ştiu incotro merg şi unde or să ajungă.

Impart oamenii în buni şi răi, nu amestecă albul cu negrul, nu au ezitări în alegerile de niciun fel.

Şi sunt mulţi. Ceea ce mă face şi mai invidioasă. Atâţia oameni care ştiu . Ii văd la televizor. Sunt moderatori TV, daca a modera înseamnă să îţi susţii cu aplomb punctul de vedere în subiectul moderat, sunt guvernanţi, sunt politicieni din opoziţie, sunt comentatori prin toate mediile. Oameni care nu au îndoieli. Care afirmă. Care punctează.

Unde au disparut oare „cred că”, sau „ s-ar putea”? Toată lumea pare să aibă răspunsurile înainte să deschidă gura. Nu vezi dezbateri, argumente, ci doar prezentare de certitudini. Nimeni nu pare că asculte ce are de zis celălalt. Parcă se perindă pe rând la tribună, doar pentru plăcerea de a se fi auzit. Să fie asta efectul atâtor ani de comunism, când era doar o direcţie, un lider, când nu aveai voie să dezbaţi, ci doar să aclami? Si imediat după ce am scăpat de asta, să ne credem toţi lideri şi deschizători de direcţii şi detinători de adevăr? Oare vacarmul de certitudini rostite cu voce tare , uneori isteric, să fie marca libertăţii de exprimare râvnite?

Eu una am devenit plină de întrebări. De îndoieli. Nu mai văd nicio direcţie, nu mai aştept niciun Salvator şi, mai grav, nu mai cred în agora. Nu-mi vine să mai deschid gura să apăr vreun punct de vedere şi nici să conving şi pe alţii să mi se alăture.

Si uite de asta, cînd am citit despre studenţii care au ocupat amfiteatre şi le-au transformat în spaţii de libertate, unii dintre ei chiar la Facultatea de istorie din Bucureşti, mi-am amintit de studenta care lipea in 1990 afişe cu pasta de dinţi alături de alţi colegi, pe furiş, la prima oră a dimineţii, într-o încercare de a provoca o dezbatere despre unii oameni şi unele atitudini din facultatea de istorie, sau de cea care purta în piept, prinsă cu un bold, o bucată de hârtie, pe care scria“Golan student”, în timp ce fredona “mai bine mort, decât comunist”.

Mi-aş dori ca peste 20 de ani studenţii care au ocupat amfiteatrele, să numere ca succes măcar un mediu în care oamenii se mai şi ascultă între ei, nu doar vorbesc.