China și naționalismul spațial. Cum îl cercetăm?

0
0
Publicat:

După ce am făcut o trecere în revistă a domeniului astropoliticii, putem trece mai departe, la lucruri mai concrete, și să ne apropiem de obiectivul final al cercetării noastre, respectiv China.

FOTO https://keplerspaceinstitute.com/
FOTO https://keplerspaceinstitute.com/

Actorii cu adevărat importanți în geopolitica spațială sunt cei care controlează mijloacele de a-și mări puterea și influența. Cei mai importanți actori în politica spațiului sunt cei care au resursele să exploreze spațiul. Spre exemplu, țările membre care sunt responsabile cu menținerea Stației Internaționale din Spațiu sunt Statele Unite prin NASA, Rusia prin Roscosmos, Japonia prin JAXA, Europa prin ESA și Canada prin CSA. Principalul scop al stației construită de pe vremea președintelui Reagan în SUA este unui științific, dar însăși existența și resursele care au fost puse pentru a face acest proiect posibil, ne vorbesc despre cine are capacitatea de a fi un actor important în spațiu și cine poate să facă geopolitică spațială. China, țara subiect pentru lucrarea de față, și-a lansat propria Stație Spațială, denumită stația Tiangong după ce a fost exclusă din cea Internațională în urma unor acuzații cu privire la folosirea acesteia în scopuri militare de către SUA. În prezent, China urmărește să-și atingă obiective mărețe care ar putea de fapt să fie o reflecție a confruntării sale economice cu SUA, una dintre acestea fiind că-și dorește să trimită oameni pe lună până în 2030.

Viziunea geopolitică actuală a Chinei nu poate fi înțeleasă în afara relației sale complexe cu trecutul imperial și naționalismul de stat. Începând din perioada dinastiei Han și până la prăbușirea Qingului, China s-a perceput drept centrul ordinii mondiale. Această viziune sino-centrică nu a fost abandonată în totalitate, ci transformată. Potrivit experților, în imaginarul politic al Beijingului contemporan persistă ideea unei continuități, în care misiunea istorică a statului chinez este de a-și restabili poziția firească în lume. Această restaurare a centralității nu este formulată direct în termeni imperiali, dar formează baza pentru strategii extinse de proiecție. „Un ideal actualizat al Chinei imperiale și al Chinei ca imperiu ar putea fi ceea ce locuiește de fapt imaginația politică din Beijing”. Trecutul imperial nu e doar glorificat, ci activ folosit ca reper legitimator pentru prezent prin faptul că civilizația occidentală trebuie să fie înfrântă de valorile civilizației chineze.

Această viziune istorică este transpusă într-o logică strategică de expansiune a influenței. Începând cu anii 1980, liderii chinezi au conceptualizat noțiunea de spațiu strategic (zhanlüe kongjian) – o zonă extinsă în care China trebuie să-și asigure dezvoltarea durabilă și securitatea. „Strategii chinezi de la mijlocul anilor 1980 au fost preocupați în primul rând de definirea unei zone mari necesare pentru a asigura supraviețuirea țării lor”. Această zonă nu este doar teritorială, ci ideologică: o rețea de influență politică, economică și dacă se poate și culturală. În prezent, China își formează conexiuni masive cu Africa și restul țărilor considerate a fii Lumea a Treia, pentru a contracara influența civilizației vestice. BRICS este de asemenea o organizație care a apărut tocmai pentru acest scop.

În acest cadru, hărțile strategice chineze nu sunt doar instrumente tehnice, ci reprezintă emergența unui curent naționalist revenit pe fondul succeselor din ultimele decenii: „Hărțile lor spațiale strategice imaginare reflectă convingerile lor intime despre [...] ‘locul său de drept’ în centrul lumii și în vârful sistemului internațional”

Naționalism spațial

Naționalismul spațial desemnează proiecția ideologiei naționale în afara granițelor terestre, prin revendicări simbolice și politice asupra spațiului. Acest fenomen capătă formă odată cu dezvoltarea programelor spațiale naționale, fiind vizibil în competiția pentru prestigiu între state, în particular în timpul Războiului Rece. Explorarea spațiului devine un act politic, în care performanța științifică este subordonată unei logici de afirmare a suveranității și de legitimare a identității naționale.

Această formă de naționalism nu operează doar prin prezența fizică în spațiu (ex: lansarea de sateliți, explorarea Lunii sau a lui Marte), ci și prin simboluri și retorică de natură politică. Astfel, actori precum Statele Unite, Rusia, China sau India transformă fiecare reușită spațială într-un discurs despre superioritate tehnologică și morală, în care exploratorii sunt asimilați unor eroi naționali. Potrivit lui Daniel Deudney, în cartea sa Dark Skies, Space Expansionism, Planetary Geopolitics, and the Ends of Humanity, această narativă implică și excluderea celorlalți – state mai mici, fără capacitate spațială proprie, sau actori privați dintr-un „club” informal al celor considerați civilizați sau avansați. În acest sens, resursele, corpurile cerești și orbitele devin obiecte ale unei noi forme de cartografiere ideologică, iar cooperarea internațională este adesea subordonată intereselor de stat. De asemenea, ar trebui să se ia în atenție și emergența naționalismului ca ideologie în lume din ultima perioadă. În ceea ce privește China, aceasta ar putea folosi naționalismul ca motor de propagare a intereselor sale: „China ar putea continua să folosească naționalismul pentru a crea legitimitate pentru PCC și pentru a investi masiv în spațiu”.

China la masa „puterilor din spațiu” are o istorie cât se poate de interesantă. Primele programe spațiale au început undeva în anii 50’ atunci când în China încă era conducător Mao Zedong. Dorința Chinei de a pune mâna pe o armă nucleară, precum și de a rămâne în cursa ca un potențial actor important în Războiul Rece, au încurajat proiecte naționale de stat care aveau rolul de a fabrica și de a trimite în spațiu atât sateliți, cât și nave. Primul satelit trimis cu succes în spațiu a avut loc în 1970 cu ajutorul URSS. După venirea la puterea a lui Deng Xiaoping programul spațial a căpătat noi finanțări, iar în 1999 a avut loc prima misiune de succes în spațiu. În 2011, China a trimis în spațiul primul său laborator spațial Tiangong 1, iar 5 ani mai târziu Tiangong 2 a fost lansat pentru a se cupla la stația Tiangong 1. De asemenea, eforturile moderne ale Chinei au construit din cele două laboratoare stația spațială Tiangong - care în 2025 se estimează că va rămâne singura stație spațială odată cu retragerea ISS.

Contrar așteptărilor, ascensiunea Chinei la putere poate fi pusă pe seama ajutorului din partea SUA. Potrivit lui Andrew Thomas, un antropolog care a studiat modul în care chinezii vorbesc și susțin programul spațial al Chinei, avansul tehnologic al Statelor Unite au încurajat o curiozitate a autorităților chineze care au dorit să aibă ce aveau țara cu care erau în competiție.

Misiuni în spațiu și relații internaționale

În ultimii ani, cercetarea asupra spațiului nu s-a limitat la dimensiunea sa tehnico-științifică, ci a integrat instrumente din științele sociale pentru a evalua ecoul misiunilor în spațiul public și impactul acestora asupra relațiilor internaționale. Cele mai relevante pentru noi ar fi percepția asupra misiunilor și a propriilor ambiții spațiale pe care le au statele.

Russo propune o abordare empirică în care date de pe rețelele de socializare precum X (Twitter) sunt colectate pentru a evalua reacția publică în raport cu diverse misiuni spațiale, reușite sau eșuate. Această alegere metodologică indică o orientare către înțelegerea discursului social ca formă de validare geopolitică. Misiunile spațiale devin, astfel, nu doar realizări tehnologice, ci și surse de prestigiu sau vulnerabilitate, în funcție de felul în care sunt percepute. În această abordare, analiza de sentiment este utilizată pentru a construi o legătură între succesul unei misiuni spațiale și statutul internațional al actorului care o realizează. „Îmbunătățirea ratei de succes [...] presupune, din punct de vedere geopolitic, o îmbunătățire a statutului internațional”. Această ipoteză este verificată prin compararea datelor privind reacțiile publicului în cazuri de succes (precum Apollo 11) cu cele în care au existat eșecuri sau tensiuni diplomatice. Metodologia a presupun o analiză de sentiment a comentariilor de pe X care pot fi interpretate ca reacții la lansări sau misiuni în funcție de reușita sau de eșecul lor.

Literatura folosită în articolul autorului descrie legătura dintre misiunile spațiale și relațiile internaționale prin exemple istorice și recente. „Succesul misiunii Apollo 11 de către NASA [...] i-a ridicat valoarea geopolitică” Statelor Unite, depășind chiar avantajele tehnologice anterioare ale URSS. Totodată, misiuni de cooperare precum ExoMars au contribuit la consolidarea relațiilor bilaterale între ESA și Roscosmos, legături care s-au modificat radical după izbucnirea conflictului ruso-ucrainean.

Acest exemplu este unul dintre cele mai relevante când vine vorba despre metodologia unei cercetări pe acest subiect. Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că natura cercetării din acest articol este diferită de ceea ce se va realiza pe cercetarea noastră. Dincolo de faptul că metodologia lucrării prezente își dorește să studieze autoritățile și informațiile oficiale în detrimentul analizei publicului, cercetarea noastră va avea altă construcție metodică.

În acest sens, este important să analizăm ce alte cercetări s-au făcut pe acest subiect pentru a ne inspira și culege cele mai relevante informații pentru aparatul metodologic.

Metodologia cercetării Chinei

Pentru cercetarea de față vom recurge la trei metodologii distincte cu scopul de a crea un tablou cât mai general al relațiilor Chinei și aspirațiilor sale pe plan internațional.

Prima se referă la analiza de discurs. Aceasta va reprezenta o analiză a discursului oficial al autorităților chineze despre programul spațial și cum este transmis mai departe acest mesaj către societate.

Analiza va fi realizată pe două conferințe oficiale ținute de directorii agențiilor care se ocupă cu Programul Spațial Chinez. Fiecare interviu va fi transcris și analizat din perspectiva a patru indicatori:  prezența imaginii Chinei, limbajul oficial folosit, raportarea la cooperare sau competiție și elemente de naționalism.  Conferințele alese sunt intitulate: Highlight Lecture 2: „China's Deep Space Exploration and International Cooperation” și „China holds press conference on mid- and long-term program for space science development”, ambele fiind disponibile pe platforma YouTube.

Cea de-a doua metodă presupune analiza documentelor oficiale. Cel mai important document în acest sens este cel care descrie Doctrina de Securitate a Chinei intitulat China’s National Defense in the New Era, redactată de Biroul de Informare al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze în numele Președintelui Xi Jinping. Varianta pe care se va lucra este cea din 2019 și se va axa pe toate mențiunile la spațiu și misiuni spațiale. 

Ultima metodă se va plia pe cel de-al doilea obiectiv al lucrării și va analiza tabloul relațiilor Chinei cu alte state din lume folosind analiza de rețea. Programul folosit va fi UCINET/NetDraw, iar datele vor fi culese din surse deschise publicului. Pentru această parte s-au luat în calcul cele mai relevante misiuni și tratate din ultimii 15 ani și legătura dintre țările care au participat. Pe lângă analiza nodurilor directe s-a mai realizat o rețea cu măsura Eigenvector, un indicator care ne arată importanța unui nod față de celelalte noduri importante. Rețeaua este una egocentrică și unidirecționată, China fiind la mijlocul tuturor. Pentru ce-a de-a treia rețea, unde sunt puse și misiunile, rețeaua devine una bimodală cu țări și proiecte la care participă.

Deși poate reprezenta o încărcare metodologică, folosirea acestor trei metode ne poate ajuta la crearea tabloului dorit în relația cooperare-conflict și relevanța termenului de Astropolitik.

(va urma)

Iordache Anania-Andreea este absolventă a Masterului de Studii de Securitate al Universității din București.

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite