China first. Acordul UE-China şi „salvatorul” Biden

FOTO Shutterstock

Liderii UE s-au grăbit la sfârşitul anului trecut să încheie un acord de investiţii cu China, fără să se consulte cu partenerii americani. Aşa zisul suveranism european promovat de Merkel şi Macron nu serveşte însă decât intereselor comuniştilor chinezi.

Ce mai contează relaţia transatlantică, faptul că Partidul Comunist Chinez ameninţă Taiwanul cu invazia militară, rapoartele care arată că uigurii, creştinii, tibetanii sunt trataţi inuman în lagăre de muncă, atunci când vrei să bifezi o „realizare majoră” a preşedinţiei germane a Consiliului UE în ultima zi.

Angela Merkel şi Emmanuel Macron, alături de preşedinta Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen, au ales din nou să bage sub preş încălcările drepturilor omului din China în favoarea abordării bussiness as usual. Mirajul unei felii din uriaşa piaţă chineză care se deschide companiilor europene prin EU-China Comprehensive Agreement on Investment (CAI) a fost prea puternic pentru a rezista tentaţiei, dar Europa şi-a trădat valorile în schimbul unor angajamente foarte vagi luate de China că va respecta regulile privind proprietatea intelectuală, că nu va mai practica la scară largă spionajul industrial, furtul de tehnologie, că va fi mai transparentă privind subvenţiile acordate în sectorul serviciilor şi al companiilor de stat.

După ce secretarul de stat american Mike Pompeo anunţase încă din 26 iunie că acceptă propunerea europenilor de a institui un mecanism de dialog permanent între SUA şi UE privind gestionarea relaţiei cu China, iată că aceştia au renunţat să mai facă front comun. Să zicem că nu s-au înţeles cu Donald Trump, ok, dar cum de nu au aşteptat nici instituirea noii administraţii Biden, de care se simt mult mai apropiaţi. Sau poate au ştiut că aceasta merge pe aceeaşi idee, a unei linii acomodante faţă de China, în care să primeze bussiness as usual, iar Partidul Comunist Chinez să nu fie supărat prea tare prin retorică sau acţiuni concrete de sancţionare a conduitei sale agresive în plan intern şi extern.

O victorie diplomatică a PCC

Oricum ar fi, Acordul China-UE reprezintă o mare victorie pentru regimul comunist şi-l legitimează puternic într-un moment în care acesta avea imaginea ferfeniţă din cauza modului iresponsabil în care a gestionat epidemia de coronavirus, care afectează toată lumea în prezent, şi a condamnării exterminării sistematice a opozanţilor PCC în plan intern de către diferite organizaţii şi inclusiv de Parlamentul European. Comuniştii chinezi au reuşit prin angajamentele luate formal să prevină un front comun UE-SUA în problema protejării investiţiilor occidentale şi să creeze mai degrabă diviziuni, slăbind relaţia transatlantică.

Este greu de crezut că PCC îşi va onora promisiunile şi va renunţa la obligaţia impusă companiilor occidentale care vor să producă/să investească în China să formeze joint-venture-uri cu parteneri chinezi, ce urmau să le fure tehnologia şi know-how-ul. De asemenea, că vor fi eliminate restricţiile privind acţionariatul companiilor străine la bănci, investiţiile acestora în sistemul financiar, asigurări, sistemul de sănătate (spitale private), telecomunicaţii şi servicii cloud, servicii IT, transport maritim internaţional. Conform CAI, joint-venture-urile vor fi eliminate şi în sectorul serviciilor de real estate, de închiriere şi leasing, reparaţii şi mentenanţă pentru transport, advertising, dar şi în serviciile de mediu precum canalizare, gestionarea deşeurilor solide.

Poate cea mai importantă prevedere a acordului este legată de introducerea unor reguli clare care interzic transferului forţat de tehnologie către parteneri chinezi sau protejarea informaţiilor confidenţiale de afaceri colectate de organe administrative, de exemplu în procesul de certificare a unui bun sau serviciu.

UE încearcă să creeze un mediu concurenţial corect pe piaţa chineză, bazat pe transparenţă, predictibilitate şi aceleaşi reguli pentru toţi, în care companiile europene să fie tratate la fel ca cele chinezeşti de autorităţile de reglementare, ceea ce este însă o ficţiune deoarece China nu este nici pe departe un stat de drept, care se bazează pe domnia legii, ci un regim autoritar, în care toate sferele vieţii economice, politice şi sociale sunt controlate de Partidul Comunist.

Liderii UE, şi mai ales Germania, se amăgesc în continuare cu abordarea Wandel durch Handel, potrivit căreia aprofundarea relaţiilor economice şi creşterea investiţiilor străine, cu prosperitatea aferentă, duc automat până la urmă şi la liberalizare politică, democraţie şi stat de drept. Din păcate aceasta s-a dovedit complet falimentară şi în cazul relaţiei cu Rusia.  

Drepturile omului au rămas o notă de subsol în cadrul CAI. Cea mai frapantă dovadă în acest sens este menţiunea extrem de vagă: „China se angajează să lucreze la ratificarea Convenţiilor fundamentale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi în special la cele două privind munca forţată pe care nu le-a ratificat”. Cu alte cuvinte, este vorba despre uiguri şi toţi cei consideraţi adversari ai PCC care sunt trataţi inuman în lagăre de muncă şi reeducare, dar nu există un termen clar, ci doar o declaraţie de bune intenţii. Mai trebuie amintit că Beijingul a fost unul dintre fondatorii Organizaţiei Internaţionale a Muncii, iar regulile privind interzicerea muncii forţate sunt în vigoare de decenii, dar autorităţile chineze au refuzat să ratifice aceste Convenţii. În plus, din 2001 când a aderat la OMC, Beijingul şi-a luat angajamente privind practicile comerciale, subvenţiile pentru companiile de stat etc. pe care nu le-a respectat şi pe care acum le prezintă ca pe ceva nou.

Biden, „salvatorul”

Poate că europenii au intuit că Joe Biden va avea cu totul altă abordare faţă de China decât Donald Trump.

Donald Trump şi Mike Pompeo au avut curajul să confrunte practicile toxice ale PCC, fie că a fost vorba despre încălcarea drepturilor omului, fie despre comerţ. Ei au spus foarte clar că Beijingul trebuie determinat să joace corect, să respecte regulile OMC, iar pentru aceasta UE şi SUA trebuie să se coordoneze pentru o strategie comună de contracarare a Chinei, care să îmbine stimulente pozitive şi negative. Nu poţi permite ca PCC să-şi promoveze agresiv modelul autoritarist la nivel global ca fiind unul de succes, să dicteze termeni şi condiţii, să ameninţe alte state, să şantajeze cu tăierea accesului la piaţa sa.

Din păcate, Joe Biden, în ciuda faptului că a anunţat că va prezenta un plan global de contracarare a influenţei Chinei în sistemul de comerţ internaţional, pare să aibă aceeaşi abordare greşită faţă de PCC, care separă natura criminală a regimului, încălcările drepturilor omului şi responsabilitatea privind pandemia, de business as usual.

Cea mai recentă iniţiativă a sa de a interzice să se mai vorbească despre virusul Wuhan sau virusul chinezesc pe motiv că astfel se incită la violenţă motivată rasial împotriva americanilor asiatici. Cu alte cuvinte, prin cenzură să se interzică orice conexiune directă între China şi virusul care provoacă Covid19, să fie ştearsă orice răspundere a regimului comunist pentru pandemie, de parcă acesta nu ar fi plecat de acolo. O astfel de măsură comunistă menită să elimine problema este un semnal extrem de îngrijorător nu doar pentru SUA, ci pentru întreaga lume.

Administraţia Biden/Harris în mod clar nu urmăreşte politica America First, ci pare să aibă mai degrabă o altă prioritate: China First. În loc ca SUA şi UE să colaboreze pentru contracararea unei Chine tot mai agresive la nivel international, ele fac pe cont propriu deal-uri cu Beijingul şi legitimează PCC-ul. Autonomia strategică a UE în încercarea de a obţine avantaje şi pârghii pe cont propriu este până la urmă tot o politică de tipul China First, de creştere a dependenţei şi a vulnerabilităţii Europei faţă de Beijing. Din păcate aceasta nu este nici în interesul europenilor şi nici al americanilor, ci doar al PCC. Da, este nevoie de reciprocitate în relaţia UE-China, dar asta nu se poate obţine decât prin unitate transatlantică şi un front comun UE-SUA în faţa Partidului Comunist Chinez.