CHESTIONAR Antoaneta Ralian: „La coafor, fetele mă porecliseră «doamna cu ochi frumoşi». Azi, ochii mei sunt simple unelte de lucru“

„La 89 de ani, decana, aşa cum a numit-o Radu Paraschivescu în titlul volumului de convorbiri, îşi păstrează intact umorul spumos, măreţia vecină cu simplitatea.“

Gâtuit de emoţie pentru transcrierea celui mai frumos chestionar, îndrept degrabă inadvertenţa dintr-o confesiune a Antoanetei Ralian („sunt o cretină în materie de Internet“). De fapt, Internetul e cretin în materie de Antoaneta Ralian, doamnă a literelor româneşti şi cea mai de seamă traducătoare de limbă engleză de la noi.

Sigur, n-a înscris niciun gol în echipamentul naţional, ca să fie propusă model pentru o statuie. A făcut ceva considerabil mai mult: ni i-a oferit pe James Joyce, Iris Murdoch, Henry Miller (lista e interminabilă, în atâtea decenii de tălmăciri excepţionale).

La 89 de ani, decana, aşa cum a numit-o Radu Paraschivescu în titlul volumului de convorbiri, îşi păstrează intact umorul spumos, măreţia vecină cu simplitatea (o lecţie învăţată de la prietena Iris), francheţea („vă rog să mă anunţaţi telefonic, e mai uman, nu-mi plac conversaţiile pe sticlă!“). Comit o indiscreţie şi redau un pasaj din corespondenţa noastră electronică, adăugând doar că e cea mai pedantă mostră de etichetă epistolară pe care mi-a adresat-o cineva: „Mă bucur de cunoştinţă, dealtfel numele Dvs mi-era cunoscut, sunt o devoratoare de presă scrisă, v-am întâlnit numele şi l-am reţinut. După cum vedeţi, am răspuns amplu – şi cu totală sinceritate – chestionarului Dvs. Îmi place să răspund la chestionare, pentru că mai aflu şi eu câte ceva despre mine. În general, urmăream cu pasiune chestionarele lui Bernard Pivot la emisiunile «Apostrophes». Dacă răspunsurile şi chestionarul de faţă or să apară pe undeva on-line, pe blogul Dvs sau în presă vă rog mult să mă anunţaţi – telefonic, e mai direct şi mai uman. Apropo, de unde aţi avut adresa de e- mail? Am ferit-o cât am putut, nu-mi plac conversaţiile pe sticlă. Mii de scuze că răspunsurile sunt scrise fără semne diacritice – pe mine mă exasperează lipsa semnelor diacritice, e o desfigurare lingvistică. Dar mi le-a copiat o prietenă, eu fiind total opacă la Internet.Vă rog să-mi comunicaţi dacă răspunsurile vă satisfac (aveţi latitudinea să tăiaţi ce vreţi).

Fireşte, n-am tăiat nimic. Prieteni, sorbiţi-i vorbele cum am făcut şi eu. Şi tot evident, nici în această viaţă, nici în alta, nu voi folosi persoana a doua singular în adresarea cu doamna Ralian. E doar o convenţie a acestui chestionar care îndeamnă la o abordare personală.

De ce te temi cel mai tare?

Mă tem de premoarte. Nu de moarte în sine. Moartea e neant, e nimic şi de nimic nu te poţi teme. Dar avanmoartea, chinurile şi degradarea umană pe care le presupune şi mai ales, conştientizarea faptului că totul s-a sfârşit, că nu ştii câte minute sau ore sau zile vei mai exista, că aluneci în alt regn, în necunoscut, în    nonexistenţă; asta mă sperie.

Care e prima ta amintire?

Prima amintire din copilărie a fost o experienţă traumatizantă, despre care am mai scris. E necesar un mic preambul: părinţii mei m-au conceput la o relativă vârstă înaintată, văzând în mine un substitut al unui fiu care a murit la 16 ani. Statutul acesta de substitut i-a facut să mă înconjoare cu o dragoste şi o precauţie asfixiante, să mă cultive ca pe o floare de seră, departe de contactul cu alţi copii, legată, printr-un virtual cordon ombilical, de poala mamei. Când aveam cinci ani, mama  a plecat într-o călătorie la Paris şi, fireşte, m-a luat cu ea. Profitând de vizita ân Franţa, a făcut şi o cură balneară, de zece zile, la Vittel. Stabilimentul balnear amenajase un parc superb, „Parc des enfants“, în care să se joace copiii pacienţilor în timp ce aceştia îşi fac tratamentul. Mama mă aducea în fiecare dimineaţă în acest parc, plin de tobogane, caruseluri, bazine, jucării, şi mă livra unei supraveghetoare. Mie mi se fixase în minte – cu obstinaţia proprie copiilor – că mama mă abandonează acolo, printre străini. Nu puteam comunica, pentru că nu cunoşteam încă limba, nu eram obişnuită să mă joc cu copiii, gălăgia şi zburdăniciile lor mă speriau, plângeam întruna şi supraveghetoarele erau agasate de atitudinea mea. Resimt şi acum teribila senzaţie de alienare care mă cuprindea. Mi-a rămas întipărită pe retină imaginea mea, împingând, precum Sisif, o minge uriaşă de cauciuc prin parc, în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe obraji.

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

În literatură sunt o admiratoare înveterată a lui Proust şi aVirginiei Woolf, pentru minuţia cu care disecă, anatomizează sufletul omenesc până la ultima fibră; pentru cotitura pe care au marcat-o în literatura secolului douăzeci, pentru subtilitatea cu care redau laboratorul psihic în care se nasc şi se dizolvă emoţiile. În realitatea cotidiană îl admir pe Andrei Pleşu, pentru inepuizabilul şi finul său simţ al umorului, pentru inteligenţa scăpărătoare, pentru detaşarea filozofică (spontană sau deliberată) faţă de vicisitudinile vieţii, pentru concepţia ironică şi metaforică asupra vieţii.

Ce-ţi place la înfăţişarea ta?        

Nimic. Nu mă plac, nu sunt genul meu. Pe vremuri se spunea că am ochi frumoşi; la coaforul meu, fetele mă porecliseră «doamna cu ochi frumoşi». Azi, ochii mei sunt simple unelte de lucru, obosite şi vag înceţoşate.

Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?   

a) Bileţelele umoristico-amoroase pe care mi le strecura soţul meu în poşete, în buzunare, sub pernă, sub farfurie, de gâtul căţelului, şi din care am mai găsit unele şi după moartea lui. b) Inelul de aur masiv pe care mi l-au dăruit părinţii când am luat bacalaureatul cu brio. Cum lucrurile s-au petrecut în perioada de sărăcie lucie de după război, şi nu aveau posibilitatea să-mi cumpere ceva valoros, şi-au dat la topit verighetele (late, cum se purtau pe atunci) şi mi-au făcut un inel-chevalieră, pe care nu l-am scos de pe deget de la vârsta de 18 ani, nici la baie, nici la plajă, nici în mare.

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Mi-ar plăcea să mă interpreteze Judy Dench, care a redat-o magistral pe Iris Murdch în filmul „Iris“. I-a copiat exact gesturile, mişcările, inflexiunile vocii. Dar cu mine nu cred că s-ar potrivi. Mai curând se apropie de mine şi ca înfăţişare, şi în reacţii, Helen Mirren, o actriţă foarte sensibilă şi inteligentă, care ştie să se transplanteze.

Ce-ţi reproşezi cel mai des?

a) Îmi reproşez lipsa de încredere în mine, complexele şi timiditatea în public, care-mi provin din copilăria supraocrotită, din educaţia restricţionistă, în spiritul Decalogului. b) Faptul că sunt cretină în materie de Internet (şi de tehnică, în general) şi trebuie să apelez la ajutorul altora.

Ce ai fi făcut la fel de bine profesional, dacă n-ai fi ales actuala carieră?

Mi-ar fi plăcut mult să fiu muziciană, dar n-am talent de interpret, ci doar de înfocată melomană. Cred că aş fi putut să fiu o bună profesoară (pentru asta m-am şi pregătit). Voiam să sădesc dragoste de cultură şi de lectură în minţile copiilor.

Cum ţi se spunea când erai mică?

Din numele Antoaneta, părinţii au derivat diminutivul Tonci, care s-a pretat la diverse alte diminutivizări. Mama îmi spunea Toncica, iubitul meu, eroul primei mele mari iubiri, îmi spunea Toncicuţ şi mi-a compus chiar un acrostih, în limba franceză, folosind ca iniţiale literele acestui diminutiv. Am şi azi o prietenă care mă strigă Toncişor. Dar nu-mi plac diminutivele.

Care e cea mai mare realizare a ta?

Ar fi normal să răspund că cea mai mare realizare o constituie cele 116 (în curând, 117) traduceri de romane, piese de teatru, eseuri pe care le-am efectuat, elogios primite, precum şi încercările de publicistică, destul de numeroase. Dar consider că e o mai importantă realizare faptul că am venit în Bucureşti, imediat după încheierea războiului, o provincială timidă, anonimă, fără relaţii, fără pile, şi am ajuns de-a lungul anilor, doar prin simplele mele puteri, fără niciun ajutor exterior, să-mi fac un nume, să adun numeroase premii, sa fiu foarte solicitată de edituri, să mi se ceară numeroase interviuri, să fiu invitată, poftim, şi la acest chestionar. Ca într-o telenovelă siropoasă, în care triumfă binele şi fata săracă ajunge vedetă.

Care e cel mai frumos lucru care s-a spus despre tine vreodată?

Cuvintele pe care mi le-a spus publicistul Petre Răileanu, când l-am cunoscut la un concert la Ateneu: „N-am ştiut că Joyce a scris în româneşte“. Era după apariţia traducerii mele din Joyce.

Cum ai dori să-şi amintească posteritatea de tine?

Mi-e absolut indiferent, din moment ce n-am să aud şi n-am să ştiu ce se spune. De altfel, posteritatea te dă repede uitării, are memorie scurtă. Când o să dispar, or să apară, probabil, câteva ferpare convenţionale în revistele literare şi, pe urmă, adio şi n-am cuvinte.O să-mi zacă numele prin rafturile bibliotecilor.

Acest material a fost publicat şi pe blogul personal.