Cheile care trebuie să înveţe...vizibil şi sustenabil!

Sistemul educaţional, din nefericire, funcţionează, încă, după principiul: la vremuri noi, tot noi...cu aceleaşi mentalităţi, comportamente, metode de predare, relaţionare şi abordare a învăţării şi a copiilor.

De ani buni mă frământ cu întrebări legate de ce anume poate conduce la transformarea reală a sistemului educaţional românesc. Am analizat rezultatele elevilor la testele internaţionale şi la evaluările naţionale, am urmărit gradul de inserţie socio-profesională a absolvenţilor şi, nu în ultimul rând, privesc la ce se întâmplă în societatea românească şi, trebuie să recunosc, nu de puţine ori mă apucă disperarea... Convingerea mea este că o reformă profundă şi reală a sistemului educaţional românesc trebuie să plece de la oamenii din şcoli, nu de la planul cadru, curriculum, structura sau infrastructura sistemului, deşi toate acestea sunt importante şi au influenţă asupra sistemului, dar, în final, esenţa schimbărilor ţine de OAMENI! La vremuri noi, oameni noi, nu? Sistemul educaţional, din nefericire, funcţionează, încă, după principiul: la vremuri noi, tot noi...cu aceleaşi mentalităţi, comportamente, metode de predare, relaţionare şi abordare a învăţării şi a copiilor. Fără a fi adepta soluţiilor miraculoase, cred că avem două chei pe care, dacă le-am folosi, în mod consecvent, responsabil şi cu multă înţelepciune, şansele de shimbare ar fi mult mai mari. Prima cheie este în clasă, la profesor! El este cel care, indiferent de curriculum, infrastructură sau politicile ministerului, dacă ştie carte de educaţie şi carte de disciplina pe care o predă, are drag de copii şi pasiune pentru predare, va face învăţarea vizibilă şi educaţia o realitate în experienţele şcolare ale copiilor. Cea de-a doua cheie este la directorul şcolii! Ei bine, dacă acesta are carte de management educaţional şi pasiune pentru conducere, va şti cum să identifice nevoile comunităţii şcolare, va coagula oameni care vor identifica soluţii şi resurse pentru împlinirea nevoilor şi aşteptărilor copiilor, părinţilor şi comunităţii, indiferent de direcţiile de acţiune ale inspectoratului, dorinţele primarului sau influenţele factorilor politici.  Ca aceste chei să devină active, ele trebuie puse la învăţare! Altfel spus, profesorii şi directorii trebuie să redescopere învăţarea vizibilă şi sustenabilă – învăţare despre care John Hattie vorbeşte în dreptul elevilor. Mă refer la acea învăţare care are efecte şi impact asupra celor care învaţă, dar şi asupra celor din jur. Nu mă refer la pseudo-învăţarea cuantificată în numărul de credite din munţii de certificate eliberate de tot felul de entitiăţi publice sau private numite centre de formare, ccd-uri sau altele asemenea... Acolo nu are loc învăţare şi, din nefericire, prin proiectele derulate în ultimii 5-6 ani am reuşit să compromitem şi ideea de formare/dezvoltare profesională continuă. Trebuie să redefinim formarea şi trebuie să identificăm modalităţi noi de creştere şi dezvoltare profesională a profesorilor şi directorilor, dacă vrem cu adevărat ca schimbarea să înceapă. Cred şi susţin ideea şcolilor pilot în care să exprimentăm demersurile inovative care reuşesc să identifice cauzele problemelor şi propun soluţii de rezolvare a acestora, le aplică şi le evaluează. Într-o astfel de şoală pilot, putem redefini formarea şi învăţarea prin ceea ce Etienne Wenger-Trayner numeşte „comunităţi de învăţare şi practică”. El spune că o „comunitatea de învăţare şi practică este formată dintr-un grup de oameni care împărtăşesc o precupare sau o pasiune pentru ceva, şi care învăţă împreună cum să facă mai bine ceea ce ei fac, pe măsură ce interacţionează în mod regulat cu alţi membri ai grupului”. Eu cred că profesorii şi directorii au nevoie să fie parte ai unor astfel de comunităţi de învăţare şi practică. Ei pot şi trebuie să înveţe în mod real, să aplice ceea ce învaţă şi să-şi asume impactul şi efectele învăţării. Ei pot şi trebuie să iniţieze la nivelul şcolilor şi claselor comunităţi de învăţare şi practică. Cercurile metodice nu sunt comunităţi de practică! Acestea, ca multe alte lucruri bune, şi-au pierdut şi valoarea şi esenţa! În astfel de comunităţi de învăţare şi practică, oamenii sunt provocaţi să vadă un pic mai departe de vărful pantofului, învaţă să pună întrebări, să identifice soluţii, să fie reflectivi şi, poate cel mai important, ei conştientizează că abordarea colaborativă este cu mult mai puternică decât cea individualistă, din spatele uşilor închise ale claselor noastre. Într-o comunitate de învăţare şi practică înveţi din ceea ce ai făcut ieri, aplici astăzi şi identifici soluţii pentru un viitor mai bun! Oare cum ar arăta şcolile noastre dacă profesorii şi directorii lor ar învăţa împreună în astfel de comunităţi? Cu totul altfel, cred eu!