Cei demni de dispreţul nostru

Dacă nu le-ar veni aşa de greu, uneori frizând imposibilul, chiar că ar fi demni de tot dispreţul nostru. Cine? Ei, marii lideri ai planetei, confruntaţi acum cu dificultăţi comparabile cu cele mai grave momente din istoria veacului trecut!

Iar limba îşi are ironiile ei: cum adică „demni“, când cu toţii sunt mai degrabă lipsiţi de demnitate. Îi vedem bâjbâind, chiar şi numai la nivelul UE, ca să rămânem în ograda noastră, dar cu toţii menţinându-se la putere, profitând chiar de virtutea vicioasă a democraţiei: alegerile aleatorii! Niciunul nu lasă scaunul.

Niciodată oamenii politici nu au avut o misiune uşoară. Dar când se adună atâta neputinţă decizională care provoacă atâtea suferine aproape tuturor categoriilor sociale, înseamnă că revolta va înlocui orcice tentativă de dialog şi se va ajunge la conflicte ireparabile. Vine un nou val de imigranţi peste Europa, peste acest continent care îşi imagina, până nu demult, că lungile epoci ale deversării popoarelor migratoare au fost doar capitole confuze prin anumite cărţi de istorie. Dar de astă dată sunt peste tot camere de luat vederi, agenţii de ştiri, martori cu duiumul, gata să exagereze şi ceea ce este deja enorm, sau să manipuleze ceea ce este deja atât de manipulat. De cine? De toată lumea; nimeni nu se sfieşte să tragă profit politic din ceea ce pare sau chiar este inadmisibil. Fiindcă toate mândrele societăţi ale mândrelor variante de democraţie au ajuns să funcţioneze doar în funcţie de calendarele electoral interne, ca un circ ambulant ce trece din sat în sat să adune aplauze.

Cum să nu crezi că sempiternele focare de război din Orientul Apropiat au fost alimentate permanent cu benzină ieftină numai ca să întindă incendiul şi spre această Europă, care prea se îmbuibase în principiile şi în pacea ei regăsită? Dar cum să nu crezi, în acelaşi timp, că funcţionează în continuare aceeaşi imbecilitate pre-sumeriană, a unor potentaţi locali care îşi fac legea lor, indiferent ce se va întâmpla cu bieţii oameni. Ei bine, ambele variante coexistă, ca şi cum nimic nu s-ar fi modificat de la căderea Babilonului. Şi din nou pleacă oamenii în bejenie, iar nefericirea unora produce alte nefiriciri şi tensiuni pe acolo unde se aciuiesc noaptea cei care au fugit de fiarele deşertului, de sărăcie (sau poate chiar trimişi, unii dintre ei, să răspândească sămânţa pârjolului şi pe la cei care mai au holdele în pârg şi grădinile pe rod).  

Şi-l aud pe premierul Franţei zicându-le celor din Albion că dacă fac pe nebunii şi vor să iasă din UE vor trebui să îşi ia dincolo de graniţă, la ei acasă, groapa infestată cu refugiaţi care de ani de zile adună atâta nefericire la Callais. Sau o aud pe m-me Merckel îndemnându-i şi cu vorbe bune, şi cu bani, şi cu ameninţări pe greci şi pe turci să ţină la ei acasă zecile de mii de refugiaţi, sirieni sau nu, care numai una ştiu şi vor: drumul spre Europa centrală. Dar cine să-i poată ţine în loc? Poate doar mitralierele, cum erau pe fostul zid berlinez...

Şi ne întoarcem cu multe decenii în urmă, ştiind bine că nimeni nu mai poate accepta represiunea barbară pe care o practicau fostele imperii la fostele lor limesuri. Şi mai văd cum se scot săbiile la graniţa dintre Grecia şi Macedonia. Sau cum se aduc stâlpii viitorului gard de beton la graniţa noastră cu Ungaria...

Dar ceea ce nu văd – iar acum revin la titlul acestui articol, ca să îl întorc pe dos – ceea ce nu văd eu derivă din următoarea întrebare: cine îi obligă pe aceşti limitaţi oameni politici ai zilelor noastre să ne reprezinte, doar ca să ne demosntreze că nu au soluţii pentru situaţiile grave? Cine îi pune să facă politică, la fel de neputincioşi cu toţii, fie că e vorba de vreun analfabet gureş de pe la noi, fie din cei cu mari diplome universitare, de pe la ei? Deci greşisem cu titlul. Noi suntem demni de milă, că ii avem pe ei...