Cei 10.000

Am aterizat în Bucureşti în urmă cu peste 15 ani. Veneam dintr-un oraş minier. Din Valea Jiului. Trecuseră doar 6-7 ani de la descinderile minerilor în Piaţa Universităţii. Puţini, ce-i drept.

Nu-i de mirare că un coleg mai hâtru m-a trimis să plantez flori în piaţă. Glumea, fireşte. Glumeşte şi astăzi, cu inspiraţie, pe unul din portalurile cunoscute de umor unde „mereu găseşti ceva de râs”. M-am dus totuşi. Erau flori. E adevărat, mai rare, pentru că încă se mai furau. Dar episodul mi-a rămas întipărit în memorie. Trebuia să-mi iau cumva revanşa “civică” faţă de “păcatul mineresc” comis în chiurile facerii democraţiei româneşti.

Doi ani mai târziu am participat cu convingere la ultimul mare marş al societăţii civile. Era 1999 şi oamenii protestau civilizat, calm, democratic împotriva aventurilor bananiere conduse de Miron Cozma pe plaiurile olteneşti, la Costeşti şi Stoeneşti.

Zilele acestea de efervescenţă a străzii mi-au readus în minte anii facultăţii. Unul dintre cele mai discutate subiecte atunci era cultura politică şi importanţa sa pentru democraţie. Mai precis, ce înseamnă asta, cum e la alţii, cât de întârziaţi suntem noi şi, cel mai dureros, cât de mult timp ne va lua să acumulăm acel ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini, dispoziţii care să ne permită o implicare în treburile cetăţii, o implicare în cunoştinţă de cauză.

De atunci au trecut vreo 15 ani. Nici nu ştiu când s-au scurs. Iar cultura politică, în loc să se consolideze, s-a tot rarefiat. Fiecare an în plus câştigat de tânărul regim democratic românesc, a însemnat un minus în populaţia activă, dornică de implicare.

Despre România învăţaserăm că are o cultură dependent-participativă şi pe alocuri paroială, adică unii dintre noi, societatea civilă, se implică, dezbate, participă, alţii sunt conştienţi de activitatea guvernanţilor au şi ceva informaţii, dar nu participă, iar alţii, mai parohiali, sunt complet rupţi de sistemul de guvernare nu pentru că aşa vor, ci pentru că pur şi simplu nu au conştiinţa existenţei acestuia.

Cei 10.000 care au mărşăluit duminică prin Bucureşti aduc o veste bună pentru spiritul democraţiei, după o lungă perioadă de amorţire şi depresie. E adevărat, aduc şi veşti proaste pentru economie, despre care vom afla mai multe în lunile care urmează. Dar, din punctul de vedere al culturii politice participative, adică al  sufletului oricărui regim democratic, cei 10.000 de tineri ne-au dat o gură zdravănă de oxigen care ar putea schimba în bine faţa politicii româneşti.

Marea dilemă pe care o am acum este legată de capacitatea mişcării de stradă de a nu cădea în păcatul unor viziuni exclusivist-anarhiste, narcisiste şi chiar negaţioniste. Să spunem ce “NU VREM” este mult mai uşor decât să spunem “CE VREM” şi “CE PUNEM ÎN LOC”.

Strada, piaţa, au acum şansa să se organizeze şi să participe la viaţa politică, cu lideri, cu  propuneri, politici, elaborate în deplină cunoştinţă de cauză. Să-şi spună cuvântul cu instrumentele democraţiei, nu doar cu cele ale contra-democraţiei, despre care vorbeşte cu atâta elocvenţă cunoscutul intelectual, politolog şi sociolog francez, Pierre Rosanvallon.

Democraţia nu înseamnă dictatura străzii. Dacă tot ne plângem de atâta amar de vreme că nu avem politicieni buni, aştept acum să văd cum apar, dintre cei 10.000, lideri actuali şi viitori ai acestei ţări. Lideri şi o mişcare capabili să propună o schimbare. Şi atunci vom fi câştigat cu toţii.

Altfel, riscăm să rămânem cu o frumoasă şi fierbinte duminică de septembrie în urma căreia, în locul unei neaşteptate renaşteri a visului democratic românesc, vom rămâne cu o defilare zgomotoasă a peturilor goale de conţinut ale celor care “nu vor” pentru că “nu ştiu ce vor”.  Acum, cei 10.000 au şi merită o şansă.