Cealaltă legendă

De mult intrat în unele dicționare și frecvent evocat cu referire la anihilarea identității produsă de regimurile totalitare, substantivul mancurt cunoaște un succes ce îi oferă o anumită independență față de textul care l-a făcut celebru în întreaga lume. De altfel, mulți dintre cei care îl folosesc cu convingere par să nu fi citit romanul lui Cinghiz Aitmatov.

Legenda omului mutilat emoțional până la paroxismul care îl determină să își ucidă propria mamă se desfășoară doar într-unul dintre planurile narative, fiind subiacentă istoriei principale a romanului O zi mai lungă decât veacul. Tragedia produsă de ștergerea memoriei, așadar de distrugerea legăturii cu trecutul devine posibila tragedie a oricărui om strivit de un mecanism totalitar, iar mancurtul un personaj deja mitologic. Fără îndoială, semnificația sa simbolică alcătuiește o latură a mesajului etic al romanului, în ciuda spațiului foarte redus pe care legenda îl ocupă în economia narațiunii. Este însă surprinzător că ea nu a permis și celeilalte legende redate de Aitmatov să urmeze aceeași cale către reputația literară.

Relatată în contextul suferinței sentimentale a protagonistului, în încercarea sa de a se opune unei iubiri neprevăzute, cronica lui Raimalî-aga, renumit poet și rapsod al unui veac nenumit, reflectă ravagiile pe care le produc înțelegerea vulgară a dragostei și a frumuseții, precum și micimea spiritului. După o viață boemă, străină de atașamente materiale și fidelă doar dombrei, instrumentul cu care a adus bucurie mulțimilor, akân-ul (denumirea kârgâză a rapsodului) se regăsește „alunecând spre-apus și spre iarnă”. Sumbra reflecție asupra bătrâneții și morții îi este întreruptă de apariția tinerei Beghimai, a cărei frumusețe însoțită de un talent asemănător pentru cântec îl bulversează și îi schimbă, fulgerător, coordonatele existențiale. Propunerea fetei de a se însoți atât în întreceri cu dombra și fluierul, cât și în dragoste îi deschide calea spre un univers străbătut deopotrivă de regret și de euforie. În mijlocul acestei întâlniri, răspunsul lui Raimalî-aga dă naștere unei tulburătoare definiții a iubirii: „[…] înfricoșata-ncercare a dragostei care uzurpă rânduiala știută a lumii”. De altfel, întreg capitolul pe care Aitmatov îl dedică acestei legende cunoaște o stilistică marcată de un intens fior liric și de o adiere arhaizantă neprezente în celelalte capitole ale romanului. Pare că substanța versurilor reale și imaginate ale cânturilor celor două personaje a coborât în ființa textului.

Îndemnul adresat de Beghimai reprezintă lovitura fatală. După o scurtă ezitare dureroasă, Raimalî-aga alege să accepte destinul ce i se înfățișează: „Afle cel ce zodiile-mparte, dacă astăzi mi-e sortit să mor, că azi nu pot coborî în moarte: azi iubesc și sunt nemuritor”. Spectacolul revenirii sale la tinerețea creatoare îi seduce pe cei mai mulți, dar nu întârzie să atragă indignarea celor care îi percep transformarea drept expresie a unui viciu. Avertizat că bardul îi dezonorează familia, Abdilhan, fratele mai tânăr, își regăsește atitudinea resentimentară pe care a întreținut-o mereu față de viața sa boemă. Astfel, el îi cere să pună capăt noii iubiri, dar în fața refuzului ferm, într-un act de profundă cruzime, îi omoară calul credincios, martorul călătoriilor și al întrecerilor muzicale. Confruntat, apoi, cu refuzul akân-ului de a renunța la promisiunea făcută lui Beghimai, el îl leagă de un mesteacăn pentru a-l ucide. Nerelatat, sfârșitul pare cu atât mai atroce, dar mărturisirea ce îl precedă aduce convingerea nemuririi prin iubire: „M-ai legat, ca pe un tâlhar, de-acest trunchi, dar eu nu sunt aici, o, nefericitul meu frate! Numai trupul meu trecător e aici; sufletul meu zboară peste întinderi ca vântul, se îngemănează cu lutul, cu ploaia, și eu nedespărțit sunt de dânsa ca propriu-i păr, ca propria ei răsuflare. În zori, când se va deștepta, bucuroasă de viață, ca un inorog, coborî-voi din munți, adăstând între stânci, lângă iurta ei albă. Când foc va aprinde, eu fum dulce voi fi, mângâind-o. Când călare va trece prin vad, voi fi stropii-mproșcați de copite, atingându-i obrazul și brațele, iar când va cânta, voi fi cântec...”

Această elegie desăvârșește victoria frumuseții și a dragostei asupra infirmității spiritului și urii cu consecințe fatale. Celor stăpâniți de o viziune meschină Raimalî-aga le opune aspirația către libertatea autenticei comuniuni și a imperiului creației. Cuvintele sale cuprind exaltarea îndrăgostitului de ființa lumească și de taina artei, deopotrivă. Legenda sa este mai mult decât istoria unui fratricid, ea aducând în fața cititorului abisul dintre două paradigme existențiale. Poetul disprețuit de semenii indignați de sosirea iubirii în amurgul vieții poate aminti de albatrosul baudelairian. La fel precum, coborât pe punte, „prințul vastei zări” devine o jalnică pradă în mâinile marinarilor, Raimalî-aga îi pare fratelui său un bătrân strivit de ridicol și de viciu. Menirea pe care o acceptă cu speranță apare drept rușinoasă, rod al unei minți rătăcite... Nu moartea poetului, ci însăși voluptatea cu care își primește destinul îi desparte pe cei doi frați, în clipa în care, legat de un mesteacăn, akân-ul cântă, aspirând spre înălțimile spre care nu oricui îi e dat să privească.

Un loc comun al operei lui Cinghiz Aitmatov, referirile mitologice și folclorice operează ca mijloace de stimulare a reflecției dincolo de pitorescul imaginii exotice și de aroma arhaică a narațiunii. Mancurt-ul s-a așezat alături de cititorul romanului ce l-a consacrat. Fără a se bucura de aceeași faimă, Raimalî-aga așteaptă, poate, să fie descoperit în plenitudinea chemării sale ultime, spre a nu rămâne „exilat în lume” precum un albatros umilit.  

_________________________

Notă bibliografică: Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, Polirom, 2018, trad. din limba rusă și note de Ion Covaci și Denisa Fejes.