Ce se aude acolo? Tabla - calea spre desăvârşirea ritmică
0
India este ca o altă planetă, din multe puncte de vedere. Religia nu e neapărat folosită la manevrat prostimea, vacile umblă cu tine la plimbare peste tot, programatorii au alt mod de lucru, iar muzica se percepe, se citeşte şi se cântă după un sistem total diferit faţă de cel temperat, după care noi cei mai din vest ne manifestăm talentul şi părerile.
Diviziunile din cadrul notelor, structura ritmică, armonia nedezvoltată, formele complexe şi construcţiile dificile formează o platformă muzicală incredibil de variată, provocatoare pentru toţi, foarte solicitantă pentru cei care nu au crescut cu ea, umilitoare pentru începători şi obositoare pentru cei care au trăit toată viaţa după formula 4/4 – 1/4/5. Prin urmare, în muzica indiană clasică (pentru a face o distincţie cât mai clară faţă de Bollywood), sitarul nu este nici pasăre, nici fabricant de site, iar tabla nu e din tablă. Şi arabii folosesc acest cuvânt pentru a descrie un instrument tradiţional de percuţie, dar de obicei, când spui tablă, te referi la unul dintre cele mai fascinante şi mai complexe instrumente care s-au construit vreodată.
Denumirea de „tablă” provine atât din arăbescul ”tabl”, cât şi, prin extensie, din cuvântul turcesc „dawal”. Instrumentul conţine două piese, total diferite ca aspect şi sonoritate, sunetul lor fiind cel mai distinct în muzica indiană, mai ales cea din Nord. Forma lui actuală derivă dintr-un instrument, foarte vechi, numit puskara.
Tabla acompaniază voci, sitar, sarangi, dansuri şi aproape orice gen muzical, iar strălucirea din momentele solistice poate fi admirată pe mii de „raga”, forma de bază pe care se desfăşoară muzica indiană clasică. Se spune că tabla a fost creată de celebrul Sidhar Khan Dhari, care în secolul al XVIII-lea era unul dintre cei mai mari interpreţi la pakhawaj, un instrument de forma unui butoiaş, de asemenea important în registrul ritmic. După ce Sidhar Khan a pierdut un concurs de muzică, s-a iscat un scandal, iar pakhawaj-ul lui a fost tăiat în două cu o sabie.
Din acest ”accident” se spune că s-au născut cele două componente ale instrumentului numit tabla, al cărui sunet il recunoaştem cu uşurinţă şi pe multe producţii occidentale, mai ales după ce Alla Rakha, legendarul partener de scenă al lui Ravi Shankar, apoi fiul său, incredibilul Zakir Hussain, au făcut mai lesne de înţeles muzica indiană în jurul lumii, prin concerte şi înregistrări memorabile.
Un alt cunoscut personaj căruia i se atribuie inventarea instrumentului tabla este Amir Khusru, prin secolul al XIV-lea. El este autorul multor invenţii importante în muzica indiană, cum ar fi sitarul, dar menţionarea clară a instrumentului format din două părţi distincte este destul de vagă. Mulţi îl acreditează însă pe Khusru ca fiind cel care ne-a dat tabla. Primele imagini cu tabla în forma actuală datează din secolul al XVII-lea, putând fi găsit în picturile care descriau viaţa „de curte”.
Învăţarea acestui instrument este imposibilă fără profesor, iar până la obţinerea primelor sunete curate pot trece câteva luni bune.
Forma actuală înseamnă dayan (dreapta) şi bayan (stânga), acordate în funcţie de tonalitatea piesei, mai ales că instrumentul nu emite doar punctuaţie ritmică, ci şi armonice. Dayan este acordată mai sus şi este fabricată din lemn dens, avănd o formă conică, mai largă în partea de jos. Faţa de bătaie (puri) este din piele de capră. În mijloc, este dispus „syahi”, un cerc negru făcut dintr-o pastă conţinând praf de cărbune, pilitură de fier şi pastă de orez, având cam un milimetru grosime. Pe margine, concentric, se află „chanti”, o altă suprafaţă de bătaie făcută dintr-o piele mai groasă. Acest sistem complex permite obţinerea unui spectru foarte larg de sunete şi de combinaţii ritmice cum ar fi „tin”, „tak”, „din”, „te” sau „re”, în sistem „taal”, specific muzicii indiene, exersate înainte mintal şi vocal într-un limbaj numit „konokol”, în sud şi „bol”, în nord. „Puri” este susţinută de corzi mai groase, din piele de bivol, numite „baddhi”, care fac legătura cu partea de jos.
FOTO: artandculturemaven.com
Tensiunea între corzi este reglată de piese din lemn de forma unui dop care se numesc „gittak”. „Bayan”, acţionată de mâna stângă, este mai mare, este acordată mai jos, are forma unui bol şi este construită din metal. Suprafaţa de bătaie este construită la fel ca la „dayan”, numai că „syahi” este puţin mia gros şi nu este plasat exact în centru. Pentru cântat se folosesc degetele şi palmele. După cum spuneam, există multe, multe combinaţii ritmice, având ca rezultat sunete care se învaţă pe rând, în timp. Învăţarea acestui instrument este imposibilă fără profesor, iar până la obţinerea primelor sunete curate pot trece câteva luni bune.
Nivelul suprem al măiestriei este reprezentat de „ustad” la musulmani şi „pandit” la hinduşi. Dacă studiezi cu un profesor ajuns în acest stadiu, ai acces la desăvârşire, dar nu poţi deveni „ustad” sau „pandit” decât dacă eşti recunoscut de comunitatea muzicală.
„Dayan” este sursa celor mai multe sunete. Ele pot fi surdinate sau libere, în funcţie de poziţia degetelor pe cele trei suprafeţe folosite. „Bayan” poate fi acţionată în două feluri: poziţia mâinii este aceeaşi, numai că în prima variantă (Ki) partea de jos a palmei se sprijină de „puri”, iar degetele lovesc cu surdină. A doua se numeşte „Ghi” şi este una dintre cele mai reprezentative dar şi dificile sunete ale instrumentului. Mâna se sprijină mai pe margine, iar degetul din mijloc loveşte membrana. Imediat după lovitură, palma apasă membrana, obţinând un sunet jos şi glisat. Dacă aveţi deja probleme cu terminologia, gândiţi-vă că de cântat e şi mai dificil.
Revin puţin asupra unor chestiuni elementare în muzica indiană. Sistemul clasic se numeşte „raag” sau „raga sangit” şi este împărţit în două categorii de bază: „raga”, care este o structură muzicală specifică pe care o urmează instrumentiştii. Ea nu este bazată doar pe game sau tonalităţi, ci şi pe stări sau ore anumite la care ele trebuie cântate.
Încercaţi să ascultaţi o ”raga” cu un răsărit de soare în priviri şi veţi înţelege foarte clar despre ce e vorba. Cealaltă categorie de bază se numeşte „taal” şi marchează ciclul ritmic pe care se desfăşoară o „raga”. Numărul de bătăi într-un singur ciclu variază de la 2 la 108. Una dintre cele mai folosite măsuri este „teen tal”, un ciclu de 16 bătăi a cărui divizare depinde de „raga”, de instrumentist, de stilul şi de starea acestuia. Cea mai accesibilă împărţeală, apropiată de sistemul vestic cu care suntem noi obişnuiţi, este 4+4+4+4, echivalentul a 4 măsuri de 4/4. Cele mai interesante sunt 7+9, 3+2+5+2+4 sau multe alte variaţiuni. (FOTO: btowstore.com)
Lumea nouă a muzicii a inclus tabla într-o mulţime de producţii muzicale - insinuările DJ-ilor sau ale compilaţiilor din seria „chill-out”
Tabla este instrumentul de bază în susţinerea acestor structuri ritmice fascinante si dificile, cel puţin pentru noi, care de cele mai multe ori ne mulţumim cu 1,2,3,4. O „raga” tipică începe cu un „alaap”, o parte lentă unde tabla nu acompaniază. Instrumentistul explorează „raga” şi intervine gradual, ornamentând şi improvizând, sporind viteza şi complexitatea odată cu intrarea în „jor”, partea ritmată a piesei. Urmează „gat”, o secţiune opţională, cu formă fixă, unde tabla acompaniază integral. „Raga” se încheie cu „jhala”, într-un tempo sporit şi o stare de spirit pe măsură, care poate duce la extaz. În timpul acestei ultime părţi se derulează momente de comunicare profundă între tabla şi celelalte instrumente. Această interacţiune nu a fost dintotdeuna o parte esenţială a muzicii clasice indiene. În trecut, tabla avea un rol mai pasiv, in care doar ţinea ritmul.
Putem să ascultăm o singură piesă fredonabilă succesiv sau putem să ajungem în locuri nici măcar visate.
De la mijlocul secolului XX, tabla improvizează şi interacţionează cu ansamblul instrumental. Alla Rakha a desăvârşit această artă, formănd o adevărată şcoală modernă, cu mulţi continuatori care au diversificat şi răspândit acest magic instrument. Interacţiunea poate lua mai multe forme: ”jawabi sangat”, unde tabla reproduce formula ritmică expusă de vocea instrumentistului sau „jawab sawal”, un dialog între tabla şi alt instrument sau voce. Alte forme implică tabla în multiple variante de ”interplay” cu restul instrumentelor, cu momente culminante, în care viteza şi complexitatea ajung la niveluri greu de imaginat. E interesant că tabla nu este foarte folosită şi în sudul Indiei, unde sunt preferate alte instrumente precum mridangam, ghatam sau kanjira.
Lumea nouă a muzicii a inclus tabla într-o mulţime de producţii muzicale, de la insinuările DJ-ilor sau ale compilaţiilor din seria „chill-out” , până la excelentul ”Tabla Beat Science”, care-i reuneşte pe maeştrii Zakir Hussain, Ustad Sultan Khan, Talvin Singh, Trilok Gurtu şi Karsh Kale, într-o foarte reuşită combinaţie între ritmica indiană şi muzica electronică, în care tabla este element central. Exemplele sunt multe, iar timp este suficient pentru a trece liniştiţi prin discografia esenţială care include albume din mai multe perioade, sub diverse forme şi stiluri, semnate de artişti admirabili.
Dacă nu vreţi să căutaţi prea mult, ascultaţi orice înregistrare cu Zakir Hussain. Depinde doar de fiecare dintre noi cum percepem muzica pe care o primim. Uneori adaptarea se face mai lent, în funcţie de dispoziţia fiecăruia de a primi. Muzica pătrunde mai greu sau mai uşor în interiorul nostru, în raport cu curajul fiecăruia de a privi spre interior. Putem să ascultăm o singură piesă fredonabilă succesiv sau putem să ajungem în locuri nici măcar visate.
Depinde de ce intelegem. Apoi stim. Apoi ne place. Oricum ar fi, Ea este acolo, noi trebuie doar să o descoperim şi s-o împărţim.
Se încarcă comentariile...
