Ce rol are statul în pedepsirea ideilor? Despre starea libertății de exprimare în România

O persoană publică face o serie de afirmații într-un interviu TV. Răspunsul nu întârzie să apară din diferite zone ale societății, în mare măsură critic față de cele spuse. Autorul face clarificări care nu par să schimbe opinia multora. Urmează parteneri comerciali care se distanțează de persoană și întrerup definitiv colaborarea, cât și mai multe reacții și perspective despre ideile aflate în discuție. În final autorul prezintă scuze.

FOTO Unsplash

Până aici lucrurile par să urmărească parcursul firesc într-o democrație liberală, unde cele mai bune idei se impun printr-o dezbatere intensă în arena publică. Scuzele sunt cea mai puțin importantă parte din proces, dezbaterea din ziare, platforme și comentarii, între oameni obișnuiți, fiind elementul cheie. 

Dacă povestea se încheia acolo, autorul dumneavoastră ar fi ales o cu totul altă temă în această săptămână. Dar evenimentele continuă cu o instituție a statului român, care se autosesizează și decide, în unanimitate, să sancționeze persoana publică pentru ideile exprimate prin amendă de 20.000 de lei. Motivul? Opiniile expuse discriminează și afectează demnitatea umană în baza unui criteriu protejat de lege.   

Descriu un incident recent în atenția publică, dar persoanele și ideile implicate sunt mai puțin importante ca principiul aflat în joc, anume rolul statului în pedepsirea anumitor idei rostite public. 

Cum determinăm ce este adevărat

La prima vedere poate părea o idee bună să interzici anumite opinii. Incitarea la ură, apeluri la violență, sau rasismul nu își au locul în lumea secolului nostru. Problema practică este cine decide ce constituie o idee care trebuie interzisă. Dacă statul se ocupă cu poliția opiniilor, istoria ne arată că ideile pe care astăzi le aprobi să fie sancționate sunt urmate inevitabil, când oponenții tăi ajung la putere, de cenzură împotriva ideilor pe care le susții. 

A sprijini dreptul la liberă exprimare înseamnă, ca fapt concret, să aperi rostirea acelor idei cu care majoritatea sau puterea este în dezacord. Idei ce pot fi revoltătoare, greșite, sau imorale. De ce? Pentru că doar acelea au nevoie de protecție pentru a fi auzite în arena publică, restul ideilor pot fi distribuite și discutate fără probleme. Sau mai clar, în cuvintele lui Ion Rațiu de la sfârșitul primei campanii prezidențiale de după revoluție: mă voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.

Nu trebuie să fii de acord cu ideile rostite pentru a susține dreptul unei persoane de a spune ce crede fără a se teme că va fi pedepsit de stat. Din perspectiva opusă, dreptul la liberă exprimare nu înseamnă că cineva e obligat să asculte ce ai de spus sau să îți ofere o scenă pe care să vorbești. Nu poți pretinde că ești cenzurat pentru că o televiziune nu îți permite să îți expui părerea. Fiecare persoană și organizație este liberă să decidă cu cine să se asocieze și ce idei să distribuie. Însă o societate sănătoasă va încuraja o diversitate de perspective în arenele publice. 

Libertatea de expresie, ca orice alt drept, are unele limite. Idee exprimată mai bine prin zicala libertatea ta de a lovi cu pumnul se oprește unde începe nasul meu. Prin lege, statul impune anumite sancțiuni atunci când alte drepturi sunt încălcate. Publicitatea înșelătoare, conținutul neadecvat distribuit către minori, acuzațiile false la adresa unei persoane, introduc limitări asupra discursului pentru a proteja consumatorii, copiii, sau dreptul la reputație. Dar asta nu schimbă faptul că rolul activ al statului în sancționarea opiniilor este un joc periculos. 

Limita dintre ce este permisibil și ce nu se află între cuvinte și comportament

Să facem un exercițiu de imaginație. Un om citește povestea din Vechiul Testament în care Cain îl ucide pe fratele său, Abel, și ca urmare își omoară și el fratele. Concluzia rezonabilă nu este să interzicem Biblia pentru că ar conține idei periculoase, ci doar faptul că omul din exemplu nostru e un cretin. Putem repeta acest exercițiu aproape la nesfârșit cu alte texte religioase și cărți controversate, dar în final principiul de bază este că pedepsim criminalul nu ideile din capul lui. Dacă suntem de acord ca statul să sancționeze cărți sau opinii considerate periculoase, înseamnă că acceptăm să coborâm calitatea dezbaterii tuturor la nivelul cretinilor din societate. 

În Despre Libertate, filosoful britanic John Stuart Mill explica în urmă cu 150 de ani de ce toate ideile trebuie auzite. În primul rând, o opinie ar putea fi corectă și este în interesul tuturor să o descopere. În al doilea rând, chiar dacă o opinie este greșită, ar putea conține o frântură de adevăr, care prin contact direct cu opinii contrare s-ar putea dezvolta într-o versiune completă a realității. Prin contrast, chiar și dacă am ști cu certitudine că o opinie este corectă în întregime, este în continuare important să fie distribuită, pentru că ideile consacrate trebuie transmise cu un nou vocabular și energie pentru fiecare generație.

Există multe definiții ale democrației, și voi lăsa subiectul în sarcina politologilor, dar una dintre cele mai clare caracteristici este un sistem în care schimbarea puterii și rezolvarea conflictelor se realizează consistent fără violență. Motivul pentru care acest lucru este posibil are la bază ideea că nimeni și nimic nu este mai presus de critică și dezbatere. Cu alte cuvinte, distrugem ipoteze și idei, în loc să încercăm să ne distrugem unul pe celălalt.   

Un mit al democrațiilor liberale este că dezbaterea ideilor în arena publică este plăcută, asemenea unei discuții între un profesor și un elev bine pregătit care se respectă reciproc. În realitate, cultura dezbaterii ideilor este intensă, dezorientantă, acerbă, de multe ori ofensatoare la adresa celor implicați. Rezultatul este că există câștigători și învinși, idei acceptate în masă în timp ce altele sunt activ marginalizate, împreună cu cei care continuă să le susțină. Îi putem aminti aici pe cei care cred că pământul este plat sau că planeta noastră se află fizic în centrul universului. Ambele sunt poziții absurde astăzi, dar majoritare în trecut. 

Continuăm să apărăm acest sistem de căutare continuă a celor mai bune idei printr-o dezbatere activă, incomodă, pentru că alternativele sunt mult mai rele. Fundamentalismul, extremismul, autoritarismul sunt restul opțiunilor din care putem alege. Principiul că anumite idei trebuie sancționate pentru a nu ofensa este incompatibil cu o societate care depinde de o dezbatere deschisă a tuturor ideilor pentru a determina ce este adevărat.

Extremismul nu este învins prin lege, ci în cabinele de vot. Rasismul nu este învins de poliția opiniilor, ci printr-un răspuns categoric împotriva abuzurilor. Dacă vrem să combatem discriminarea vom interveni public de oricâte ori este nevoie. Soluția la discursul toxic nu este interzicerea lui, ci un răspuns viguros în opoziție, care să demonteze afirmațiile greșite în arena publică a ideilor. Prețul libertății este vigilența continuă necesară apărării ei, iar resursele statului sunt mai bine folosite pentru a rezolva un alt set de probleme.