Ce înseamnă, de fapt, un președinte puternic?
0De mai bine de trei decenii, România trăiește într-o oarecare confuzie politică legată de rolul constituțional al președintelui.
Constituția adoptată în 1991 – și revizuită în 2003 – a creat un model de șef al statului ales direct de cetățeni, dar cu atribuții limitate, orientate spre echilibrul puterilor, nu spre comandarea lor. Este o arhitectură inspirată din democrațiile consolidate, dar greu de interiorizat într-o cultură politică în care moștenirea conducătorului providențial continuă, încă, să planeze asupra imaginarului colectiv.
Această tensiune rămâne una dintre cele mai mari vulnerabilități ale vieții noastre politice: mulți români cer un președinte care să fie, în același timp, și vocea poporului, și șeful executivului, și arbitru instituțional, și lider politic, și negociator internațional, și manager de criză. Cer mult, pentru că încă nu s-a stabilizat o cultură democratică a limitelor puterii prezidențiale și a raportului dintre aceasta și celelalte puteri ale statului. Iar suprapunerea acestor așteptări – greu de conciliat – produce inevitabil dezamăgiri, tensiuni și confuzii.
Trebuie spus clar: într-o democrație matură, un președinte puternic nu este cel care intră peste instituții, preluând roluri care nu îi aparțin, ci cel care le lasă să funcționeze. Nu este cel care dictează, ci cel care mediază. Nu este cel care își creează un „partid prezidențial”, ci cel care respectă echilibrul natural dintre partidele existente. Nu este cel care își transformă mandatul într-o campanie electorală continuă, ci cel care înțelege că rolul său nu este acela de a mobiliza grupuri politice, ci de a proteja arhitectura democratică în ansamblu.
Probabil acesta este și motivul pentru care Președintele României – indiferent cine ocupă această funcție – este criticat ori de câte ori nu răspunde acestor așteptări culturale. Dacă nu apare la o ceremonie sau la o sărbătoare – Ziua Marinei, de pildă – ori dacă nu este văzut în spațiul public câteva zile, se spune imediat că „este absent”. Dacă nu intervine în fiecare dispută politică, este considerat „dezinteresat”. Dacă nu face „dirigenție” cu miniștri, primari sau actori instituționali, este etichetat drept „președinte slab”. În realitate, însă, tocmai absența intervențiilor intempestive poate fi un semn de maturitate instituțională, nu un deficit de leadership. Vorba calmă, lipsa insultei, refuzul condamnărilor „la minut” a adversarilor și decența de a nu transforma fiecare apariție publică într-un spectacol sunt gesturi de responsabilitate democratică, nu simptome ale unei lipse de forță. Absența acestor „valențe” ale vitejiei politice dâmbovițene, atât de căutate în imaginarul românesc, este confundată cu slăbiciunea pentru simplul motiv că standardul președintelui echilibrat nu a fost încă interiorizat pe deplin.
În ultimii 10–15 ani s-a conturat însă și un alt fenomen, mai subtil, dar tot mai prezent: hărțuirea mediatică a instituției prezidențiale, parte a unui război hibrid care nu mai atacă direct, ci prin insinuare, deformare și patologizare publică. Peste tot în democrațiile consolidate există un anumit nivel de satiră și caricaturizare a liderilor politici – este normal, chiar sănătos; doar regimurile autoritare sancționează astfel de comportamente prin mijloace penale. Problema nu este existența fenomenului, ci amplificarea sa până la extrem și transformarea ironiei într-o tehnică de demolare sistematică, de multe ori alimentată prin infrastructuri externe ostile statului român. Rețelele sociale accelerează acest proces: președintele – oricine ar fi el – nu mai este criticat pentru decizii, ci ridiculizat, diagnosticat, transformat în obiect de batjocură; atacurile vizează persoana, familia, echipa, orice detaliu care poate fi folosit pentru a proiecta imaginea unui lider inadecvat. Repetată obsesiv, această narațiune induce o stare difuză de nesiguranță și sentimentul că statul ar fi lipsit de direcție. În astfel de contexte emoționale, anxietatea colectivă crește, neîncrederea în instituții se adâncește, iar apetitul pentru soluții radicale se amplifică – exact obiectivele unei operațiuni hibride care mizează pe demoralizare înainte de destabilizare.
Această confuzie explică și inversarea toxică de sensuri din spațiul public: președintele care își depășește limitele constituționale pare „puternic”, iar cel care le respectă pare „slab”. În imaginarul românesc, liderul hotărât este încă acela care bate cu pumnul în masă, se amestecă în lupta partidelor, dă ordine Guvernului sau intervine în justiție. În schimb, președintele care stă în limitele Constituției, mediază, ascultă, respectă procedurile și evită spectacolul este privit, paradoxal, ca un președinte „absent”, „incapabil”, „neperformant”.
Este o moștenire culturală greu de depășit. Ani la rând, mulți români au identificat puterea cu vizibilitatea, zgomotul și autoritarismul. „Capul în gură” rămâne, pentru unii alegători, expresia politică a deciziei luate „fără să clipească”, în registrul reflexelor primare, nu al discernământului. Dar democrația funcțională este exact opusul: puterea discretă, echilibrată, așezată, care nu strivește instituțiile sub greutatea personalității liderului, ci le lasă să se exprime în limitele lor constituționale.
În perioade tensionate – conflicte regionale, război hibrid, presiuni geopolitice – această distincție devine și mai importantă. Președintele care își depășește rolul creează conflicte, rupe echilibre, vulnerabilizează instituții și deschide uși către abuz. Președintele care își cunoaște rolul și îl respectă dă stabilitate, reduce riscuri, garantează continuitate și calmează tensiunile.
Este momentul ca România să depășească definitiv mitologia președintelui-salvator, care controlează totul și decide tot. Acest model este incompatibil cu democrația constituțională. Președintele nu este „șeful statului” în sensul autoritar al termenului, ci liderul simbolic al statului. Nu este administratorul României, ci garantul funcționării statului. Nu este procuror, judecător, prim-ministru și lider de partid în același timp. Rolul său nu este acela de a acționa în locul celorlalți, ci de a crea spațiul necesar pentru ca fiecare instituție să își poată îndeplini rolul.
Adevărata putere prezidențială nu stă în numărul de apariții publice, în replicile tari sau în mobilizarea taberelor. Puterea reală este cea care consolidează instituțiile, nu cea care le confiscă. Nu creează dependențe, ci autonomie. Nu umilește adversarii, ci îi ascultă. Nu caută aplauze la fiecare pas, ci își asumă răbdarea responsabilității. Este exact genul de forță care, în democrație, se vede în momentele de criză, nu în cele de spectacol.
Poate că aici este lecția pe care România trebuie să o învețe mai repede: un președinte puternic nu este cel care acționează în locul tuturor, ci cel care creează condițiile pentru ca instituțiile să devină puternice – și, prin această forță, capabile să lucreze eficient pentru cetățeni. Puterea președintelui nu stă în expansiune, ci în limită. Nu în dominație, ci în echilibru. Nu stă în interferență, ci în respectul pentru separația puterilor. Doar acolo unde puterea este limitată cu înțelepciune, democrația poate fi puternică cu adevărat.
Articol publicat și în Revista Cultura (revistacultura.ro - Revista Cultura).
Se încarcă comentariile...
