Cât de unită e Europa Unită? Delicată întrebare...

Delicată întrebare deoarece răspunsul tot pluteşte de ani şi ani de zile în limburile niciodată pe deplin luminate ale nehotărârii strategice a marilor jucători care nu doresc să-şi abandoneze marile lor privilegii generate de jocurile naţionale şi, în definitiv, de politicile protecţioniste în raport cu pieţele bogate versus cele ale centrului şi estului european.

Delicată întrebare deoarece răspunsul clar există în Tratatele succesive care au modelat actuala Uniune Europeană, cele care prevăd direcţii clare pentru edificarea a cât mai multe pieţe comune, semnele eficienţei a ceea ce în cărţile predate la multiplele şcoli de administraţie europeană se numeşte politica europeană comună. 

Bunăvoinţă a existat mereu, însoţită de foarte frumos enunţate discursuri politice, care de care mai convins-europene şi de propuneri, sute, mii, conţinute în planurile de măsuri cuprinse, de regulă, la fiecare debut de activitate al unei noi formule a executivului european.

Spre exemplu, iată una fundamentală pentru care actuala Comisie Europeană a promis o soluţie operaţională eficace, evidentă şi avantajoasă pentru ceea ce înseamnă supravieţuirea Europei - este vorba despre Uniunea Europeană a Energiei, anunţată de Jean Claude Juncker drept una dintre marile priorităţi ale mandatului său.

Joi şi vineri, în cadrul Summit-ului de primăvară de la Bruxelles, şefii de state şi guverne din UE vor avea pe agendă ca punct distinct discutarea acestui proiect, lansat oficial pe 4 martie. Realitatea de la care se pleacă este cea a unei dependenţe majore a statelor europene de livrările de gaze din Federaţia Rusă, dependenţă care a devenit demult o vulnerabilitate strategică majoră pentru cele mai multe dintre ţările Europei centrale şi de Est.

Iată harta acestei dependenţe:

Asta este problema centrală, cu puţine soluţii directe de rezervă din cauza înrăutăţirii continue a situaţiei din Orientul Apropiat şi Maghreb pe de o parte dar şi cu incertitudinea momentului în care ar putea începe livrări de gaz lichefiat din SUA (în principiu scumpe, teoretic, dar cu un preţ accesibil din momentul semnării Tratatului de liber-schimb).

Caz în care Comisia Europeană vine cu o serie de propuneri teoretice logice. Care, odată aprobate şi puse în operă, chiar ar însemna desenarea unui început coerent de soluţii eficiente la nivel european. Pe de o parte, se propune creşterea nivelului de interconectare de pe piaţa UE, mai ales cu Spania şi Portugalia, doi producători extrem de importanţi în domeniul energiilor neconvenţionale, dar şi în general între ţările europene, pentru a permite circulaţia mai uşoară a surplusurilor şi alimentarea în caz de criză. Numai că asta necesită bani, foarte mulţi bani, iar Comisia Europeană nu are de unde să acopere totalitatea costurilor.

Se încearcă acum tehnica unor parteneriate, lansând chemări de ofertă în care oferă o garanţie de bază dar grosul ar trebui să fie asigurat de partenerii din sectorul privat şi de guverne, din bani publici, eventual din oarece fonduri de rezervă. Greu de crezut că va exista un mare entuziasm în acest moment, atât timp cât nu este foarte clar demonstrată rentabilitatea tehnologiilor care ţin de producerea energiei prin diferitele tehnologii neconvenţionale. În plus, cel puţin în acest moment, există presiuni ca guvernele eco-entuziaste în anii trecuţi să revină asupra deciziilor eroice de a renunţa la centralele nucleare, câteva ţări europene anunţând deja revenirea la programele anterioare de construire de centrale nucleare.

Cum va fi concepută o politică energetică unică fără acceptarea unei obligaţii unice privind respectarea unui program comun?

Despre ce Uniunea Europeană a Energiei va putea fi vorba dacă nu se stabileşte în primul rând setul obligatoriu de joc în privinţa coordonării pachetelor energetice naţionale şi a legării acestui pachet unic cu celelalte politici europene (dacă vor mai fi menţinute în actuala formulă) cum ar fi cele privind mediul, spre exemplu?

Simplă discuţie teoretică europeană? Absolut deloc! Chiar dacă vi se pare plictisitor şi anost, acesta este cadrul politic ce va determina capacitatea de supravieţuire a unora dintre economiile europene cele mai fragile. Şi, la Bruxelles, prin votul ţărilor membre, deci şi al României, s-ar putea valida sau nu una dintre cele mai controversate propuneri de până acum, cea iniţiată mai demult de Polonia, preluată acum de Comisia Europeană în Comunicarea adresată şefilor de state şi guverne. Este vorba despre posibilitatea ca statele membre să se poată grupa în funcţie de interese pentru a avea o voce unică în negocierea unui preţ unic la gaze. Aceasta era propunerea prim-ministrului polonez de atunci, Donald Tusk, devenit acum Preşedintele Consiliului European, militantul poate cel mai cunoscut pentru o piaţă comună a energiei, formula independentizării UE în raport de Federaţia Rusă.

La acea vreme, unul dintre cei mai violenţi critici ai ideii a fost Preşedintele de atunci al României, domnul Traian Băsescu care iată ce declara la Adevărul LIVE în aprilie 2014:

„Tusk a spus zilele trecute: trebuie să facem piaţa unică energetică. Pentru mine este o glumă ce spune domnul Tusk. Atât timp cât tu, Tusk, când s-a modificat traseul Nabucco, care ar fi rezolvat şi problema de astăzi a Bulgariei, şi problema Ungariei, şi problema Austriei, şi problema Ucrainei, prin ramificaţie către Ucraina, dar chiar şi a Poloniei, tu stai tăcut şi astăzi vii să-mi lansezi proiectul pieţei unice energetice, când eu nu sunt dependent de Federaţia Rusă decât într-o măsură în care îmi pot substitui resursa - trec în termocentrală la consumul pe păcură şi nu mai dau gaze la termocentrală?".

Afirmaţie uluitoare şi total neaşteptată pentru partenerii europeni, în primul rând pentru polonezi, cei cu care ziceam că am fi avut un parteneriat strategic privilegiat. Rezultatul imediat a fost că ne-a fost închis accesul la multe dintre reuniunile de la Bruxelles şi din capitalele importante unde s-a discutat modul în care urmează să se structureze această Piaţa Unică Energetică ce urma oricum să existe. Decizia de principiu fusese luată cu mult timp în urmă, noi n-am ştiut la timp la nivel oficial şi, oricum, asta a fost recţia oficială în numele statului român şi intereselor sale de securitate energetică.

Numai că europenii văd altfel lucrurile. Ideea negocierii pe blocuri comune de ţări s-ar putea să fie o soluţie salvatoare pentru multe dintre naţiunile dependente acum într-o proporţie inacceptabil de mare de Federaţia Rusă şi Gazprom, braţul său înarmat în şantajul energetic. Sigur că vor fi probleme, deja unele dintre ţările occidentale spune că poate mai trebuie aşteptat şi văzut dacă nu cumva asta încalcă regulile competiţiei din spaţiul european şi ale Organizaţiei internaţionale a Comerţului, sigur că Rusia face toate presiunile posibile, apăsând pe toate pedalele de influenţă pe care le are, pentru a anihila sau schimba proiectul.

Decizia aparţine însă şefilor de state şi guverne care, vineri, ar putea să dea un semnal că joacă serios şi că se începe o arhitectură de mare importanţă (egală ca semnificaţii deoarece complementară armatei europene).   

Un eşec al acestei discuţii va arăta cât de mari sunt vulnerabilităţile interne ale unei construcţii europene care, poate doar presată foarte serios de evenimente ca cele de acum, poate să se reunească pentru a lua în discuţie decizii la nivelul unui ansamblu şi nu în funcţie de interese naţionale limitate şi egoiste. Se va putea? Nu ştiu. Dar un prim răspuns clar va putea să vină vineri, la încheierea Summit-ului de la Bruxelles.