Cât de sus mai zboară Tarom

O poveste reală despre ultimele zboruri interne pe care le-am avut în compania companiei naţionale de transporturi aeriene.

Zbor destul de mult pentru un băiat născut pe baltă şi ca orice zburător profesionist am ideile mele fixe când vine vorba de companii aviatice. Întotdeauna mi-a plăcut Air France şi KLM pe curse intercontinentale în detrimentul celebrelor scaune Recaro de la Lufthansa, aşa cum British – ul mi-a dat sentimentul de siguranţă pe care nu l-am avut niciodată la Alitalia sau Iberico. 

Taromul însă a ocupat mereu primul loc în topul preferinţelor mele când venea vorba de zboruri continentale şi locale. Nu ştiu să vă spun de ce, probabil şi pentru faptul că am zburat cu el încă din fragedă tinereţe. Îmi plăceau stewardesele, îmi plăcea faptul că aveam tot timpul hartă de zbor pe display-uri şi mai cu seamă îmi plăcea mâncarea. Pe Tarom se mânca cel mai bine din Europa, aveai vin la discreţie, bere la fel… în anii 90 i se mai spunea şi bodega zburătoare pentru că a fost una dintre ultimele companii pe care se mai fuma, era un fum în spate de-l tăiai cu cuţitul ( cuţit cu care de altfel nu puteai să treci de control), băutură, ţigări, tacâmuri metalice, stewardese cu glas cristalin… paradis. În anii 2000 Taromul şi-a creat imaginea de companie decentă, serioasă cu curse bune şi servicii pe măsură. Una peste alta întotdeauna mi-a făcut plăcere să zbor cu ei şi nu din patriotism.

De vreo doi anişori lucrurile însă nu mai sunt ce au fost. Primul semn de întrebare (mare) a fost în momentul în care au schimbat cafeaua la filtru cu un pahar de apă fierbinte si un plic de ness. A fost ultima oară când am băut cafea pe Tarom. Şi ce poate fi mai frustrant decât să nu bei o cafea în timpul zborului. Mă rog, am continuat să zbor cu ei atunci când aveam ocazia dar nu am mai căutat înadins să fie cursele lor.

În ultimele săptămâni însă a trebuit să fac de vreo 5-6 ori drumul până la Timişoara. Bineînţeles că Taromul este singura opţiune, nu vorbesc de low costuri cu care nu zbor din principiu. Primul şoc a fost preţul biletului dus întors – 320 de euro , adică cam cât un zbor la Milano. Cum alternativa era autoturismul pe drumurile fără autostrăzi ale patriei, am plătit preţul ( mult timp am crezut că e la business).  Aşadar, mai mult distrat decât nervos de costul biletelor, m-am urcat în veşnicul ATR de Timişoara la clasa economic . Si cu adevărat economic a fost drumul. Cum era spre ora prânzului şi cochetam cu o mică foame ce se aşeza discret în organism corelată şi cu o uşoară mahmureală reziduală din seara precedentă, am aşteptat cu sufletul la gură momentul sandvişului, gustarea oferită de compania Tarom pentru ora de zbor local. „– Alune sau prăjiturică?”  mi-a răsunat in ureche vocea ofilită de tutun a unei stewardese rămase de pe vremea BAC-ului 1-11.  Am crezut că e doar o gustare înainte de masă dar m-am lămurit instant că pentru 320 de euro căpătam o pungă de alune cu fix ( le-am numărat) 11 alune. Sau puteam alege o Prăjiturica Prăjiturelelor (1, 5 lei la Selgros).  De nervi am cerut o bere, moment în care am aflat că la economic nu se serveşte niciun alcool. Doar apa sau cola. „– Cafea”, am cerut. „– Nu servim băuturi calde…”  În momentul acela aş fi preferat plicul de ness şi nu alunele.

Aşadar din cei 320 de euro am primit o pungă de alune de 1, 2 lei şi un pahar de apă de 70 de bani. În total, costul consumaţiei a fost de 45 de eurocenţi. Tot mitul Taromului s-a prăbuşit precum Icar odată cu alunele şi apa plată. Am înţeles ulterior, la a patra cursă, că Taromul trece printr-o perioadă de restructurări şi reduceri de buget, de aici si economia la mâncare. Treaba este că eu, ca şi zburător, în timp ce îngurgitez tâmp cea de a patra alună şi privesc în jos spre munţii Republicii noastre reflectând adânc la economiile companiei aviatice, încep să-mi pun întrebări. Păi dacă ăştia fac economie la un sandviş de un euro şi la o bere de 50 de cenţi nu prea le iese la socoteli grozav. La ce or mai face economie… Nu cumva la şaibe pentru aripi sau la anvelope pentru roţi? Dacă iau de alea reşapate de la Aeroflot, daca Mitică când raportează superiorului că s-a cam mâncat chederul de la uşa din spate ăla îi spune "Las-o, bă, că merge aşa.."?!

Deşi alunele par (şi sunt de fapt) mici, starea de disconfort general ce vine la pachet cu ele este foarte mare, atât de mare încât emoţiile de la aterizare se amplifică ca pe vremea Tupolevurilor. Taromul ultimelor curse îmi dă senzaţia de Hemus Air sau Air Albania, nu pentru că aş fi văzut vreo rugină pe coada avionului ( proaspăt vopsit cu Sky Team!!!) ci pentru că mâncatul de sub unghie loveşte direct în partea capului responsabilă cu încrederea.  Poate ca planul de viitor al companiei noatre naţionale este să devină cea mai Hi cost companie low cost. Dar asta ar trebui să o ştiu şi eu deoarece eu în low cost-uri nu mă urc.