„Casa curată“ sau soluții paliative de viată

O menajeră nouă, tânără și zglobie de origine braziliană sosește în casa unor doctori americani aparent așezați în viața lor rutinieră. Nu știe să facă mai nimic dar spune că poate inventa cu nonșalanță glume pentru a dezamorsa orice situație tensionată. Pedanta stăpână a casei o acceptă ca pe un experiment iar curățenia în casă urmează să o facă în secret sora doctoriței, o frustrată și ea care se răzbună astfel pe… mătură.

Foto Irina Sandra

Cu aceste ingrediente la care se adaugă „clișee romantice, precum dragostea la prima vedere, găsirea sufletului pereche, nebunia din dragoste”, cum spune un cronicar american, Sarah Ruhl, autoare cunoscută, premiată, jucată și pe scenele românești (la Craiova s-a reprezentat acum câțiva ani o piesă ciudată a ei, Vibratorul în regia lui Dragoș Mușoiu) scrie cu inteligență și empatie despre teme majore reductibile la rigoare la trei cuvinte: viață, dragoste, moarte… și mai puțin societate (unii comentatori, autoarea însăși, avansând ideea unor conflicte sociale cu implicarea imigrației). Drumul spre concluzii amare, ales de autoare e unul relaxat prin detașare ironică, fantezie bogată și spirit. Nu întâmplător un studiu despre teatrul scris de Sarah Rulh pus la dispoziție de caietul program atent întocmit se intitulează O viața suprarealistă, îndemnând la înțelegerea scrisului și ca o formă de vindecare și compasiune.

Felix Alexa, regizorul spectacolului de la Teatrul Național București cu această piesă, subliniază în plus perspectiva feministă și adaugă: „Continui cu acest proiect căutarea artistică din ultimii ani a multiplelor fațete ale fragilității umane, a frustrărilor ce rod încet pe dinăuntru... Cred că Raiul e un ocean de glume. La care lumea râde ײַ, e ultima replica a acestei piese plină de umor inteligent și tristețe”.

Printre râsete reținute spectatorii devin atașați de poveste, urmărind procesul de trezire a doctoriței, inițial fadă, aseptică și distantă, într-un personaj frământat care-și conștientizează problemele și ajunge să le stăpânească învățând să zâmbească și consimțind tacid la minciunile simpatice ale celor apropiați. Prima și cea mai eficientă e a noii menajere care acceptă complicitatea sorei doctoriței și livrează patroanei o casă curată căptușită de glume. A doua e a sorei care șterge praful cu sârg în locul menajerei, eliberându-se astfel de complexele supușeniei maritale care o vulnerabilizează. A treia e a soțului, îndrăgostit de o pacientă pe care o veghează în ultimele clipe, iar a patra e a însăși stăpânei casei, care descoperă în această a doua realitate a vieții motivele depresiei sale. Și totul pe seama noii perspective introdusă în viața lor de o fetișcană fără ifose, care ilustrează ideea de simplitate și relaxare în fața problemelor existențiale care divin astfel solvabile. De unde și happy-end-ul piesei aplaudat de spectatorii apropiați de acest proiect spectacular necesar în peisajul nostru teatral împovărat de tragedii reale sau inventate.

În rolul fetei (Matilda) Sandra Ducuța umple scena cu generozitatea sentimentelor și prospețimea ei tinerească, fiind în același timp sigură și deloc timorată în compania unor vedete ale primei scene de care se bucură distribuția.

Irina Movilă, în rolul doctoriței (Lane), adaugă șirului de succese din ultima vreme acest personaj rezolvat cum s-ar spune din poigné. E aceeași structură vulnerabilă exploatată în Pescărușul, Trei surori, de o fragilitate psihică maladivă, constrânsă de armătura unei aparențe care stă să pocnească în fiece clipă producând emoție. Ana Ciontea în rolul sorei (Virginia) care poartă de grijă doctoriței și mai puțin sieși uimește prin combinația de umor involuntar și dramă psihologică pe care actrița știe atât de bine să-și construiască rolul cu o minuțiozitate de bijutier. Richard Bovnoczki e aici în zona aiurelii care-i stă atât de bine când vrea să-și pună în valoare sensibilitatea aproape lirică. E copilăros, naiv când îi prezintă soției sale iubita, fapt ce împiedică orice supărare și cu atât mai mult o dramă. Dar și recules în fața tragediei morții acesteia. Lamia Beligan în rolul Anei, pacienta muribundă, demnă și îndrăgostită, umple de lumină, fie ea și neverosimilă, tablourile în care trăiește cu jubilație aceeași pasiune cu a doctorului care dă fuga în Alaska după pomișorul tămăduitor. Decorul glacé semnat de Ștefan Caragiu e în aceeași cheie. Păi nu e suprarealism aici? Si ce dacă. E folositor piesei, oamenilor și autoarei înseși care în cartea Smile, povestește cum a învățat personal să conviețuiască, cu un handicap dobândit. Așa dar e greu de crezut în așa zisul oceanul salvator de glume din această piesă, dar pe durata spectacolului acest exercițiu e folositor. Nu putem fi tot timpul camilpetrescieni, adică dramatic de lucizi.