Carte sau calul cu mânere?

“Am spus mereu că intelectualii se aseamănă cu mafia. Se asasinează mereu doar între ei ” (Woody Allen, dialog din filmul Stardust Memories, 1980). Aşa e

Combinaţi acest adevăr cu dorinţa supremă pe care o are cea mai teribilă sub-specie de intelectual, cel care se apucă de politică,  de a ramâne cu orice preţ în istorie. Şi nu oricum, căci visul său secret este ca naţiunea recunoscătoare să-i ridice, dacă se poate la fine de mandat sau, cel puţin, după moarte, o  statuie sau, mă rog, măcar un bust lângă merituoşii neamului, sub coada calului lui Mihai Voeovoda.

Ştie că merită, ştie că este predestinat intrării în nemurire ca binefăcător al naţiei sale,  ştie că are susţinere de partid, ştie că poate îndeplini miracolul ca ceea ce visează noaptea, mâine să se se şi facă în uralele sincere ale subordonaţilor….şi apoi nu e singurul care a făcut asta, aşa că de ce s-ar jena? Drept care, decis să schimbe lumea, trece la treabă. Repede, cât mai repede, căci experienţa de pe Dâmboviţa îi arată cât de trecătoare sunt ale puterii daruri şi cât de şubred e scaunul pe care s-a aşezat.

Aşa trebuie să fi gândit, unul după altul, toţi miniştrii educaţiei naţionale cu care ne-am trezit blagosloviţi din mila partidelor aflate la guvernare. Fiecare dintre ei obsedat de dorinţa schimbării din temelii a sistemului, de introducerea unei reforme radicale care sa-i poarte ilustrul  nume. Şi astfel am ajuns la situaţia damblagistică şi halucinantă a schimbării an de an a programelor de învăţământ, a structurii manualelor, modificarea criteriilor şi tipurilor de concursuri, victimele directe fiind nefericitele generaţii de elevi şi studenţi, iar cele colaterale, la fel de sigure, fiind familiile copiilor respective şi apoi societatea românească în ansamblul său. Un haos complet în care nimeni nu mai ştie azi ce va fi bun mâine.

Nu contează. Chiar aşa, de ce ar conta din momentul în care cu toţii ştim foarte bine că fie că ai învăţat sau nu, bani să aibă mama şi tata că intelectual fin tot devii, că de aia sunt universităţile particulare cu tarife fixe pentru cursuri absolvite cu brio, apoi purcoi de masterate şi doctorate, numai să vrei şi brusc te faci cu un CV de Premiul Nobel. Ba chiar de două.

Atunci, dacă aşa stau lucrurile, măcar să te pună şcoala pe drumul cel bun, dublând lipsa de carte compensabilă băneşte cu o cantitate cel puţin echivalentă de muşchi.  Răspunzând unei nevoi sociale evidente, cea determinată de noua zicere a înţeleciunii româneşti post 1989: fac ce vrea muşchii mei!

În acest context, nu-i aşa că trebuie susţinută cu fervoare recenta iniţiativă a foarte proaspătului ministru al învăţământului de a scoate din programa ore de limba română, ore de limbi străine şi matematică pentru a le înlocui cu cele de sport?

În fine, avem perspectiva unei generaţii tinere multi-dezvoltate, fără multă carte la bază (dar asta, vor spune în cor politicienii noştri, n-a contat absolut de loc în carieră, ei fiind un strălucit exemplu în acest sens) dar posibili experţi în calul cu mânere sau exerciţii la bară fixă.

Într-adevăr, experienţa ne-a arătat cât de dăunătoare este pentru societate prezenţa a prea mulţi intelectuali pe metru pătrat şi, în general, cât de rău face cititul, operaţiune care strică mai întâi ochii şi apoi mintea tinerilor, făcându-i, scuzaţi de expresie, să se gândească la alte alea.

“Cumplitul meşteşug de tâmpenie” de care vorbea Ion Creangă, săracul gândindu-se la un model de şcoală învechită şi doar din acea cauză inutilă, a devenit sintagma la care se referă constant creatorii noilor noastre sisteme educţionale.  

Societatea românească plăteşte deja un preţ teribil pentru toate astea. Previzibil, îl va avea în continuare de plătit deoarece şcoala din Uniunea Europeană este acum deschisă spre tipologia programelor adaptate “societăţii cunoaşterii”, cu module din ce în ce mai extinse de IT şi limbi străine, de la cea mai fragedă vârstă. Educaţia fizică este complementară şi organizată în modulele activităţilor externe (de tip SCOUTS în Belgia, spre exemplu), cu cel puţin o zi pe săptămână de mers în ceea ce noi am numi excursii tematice sau drumeţii montane.

Să-I lăsăm însă pe dânşii cu ale lor, noi să ne concentrăm pe valoarea educaţională şi formativă a calului cu mânere şi să vedem ce-o ieşi. Totul este ca, pe cal cu mânere fiind şi studiind la greu ”mama are mere” , să nu ne rătăcim definitiv în meandrele unui concret din ce în ce mai întunecos. Nu-i aşa, măi dragă?