Cannes 77, o ediție cu dezvăluiri

A început. Cu un covor roșu, bătut în cuie, la propriu, cu adorabilul patruped Messi, din „L’anatomie d’une chute”, prezent și la Oscaruri, care fură vedeta tuturor, le eclipeasază categoric.

Surprinzător cu mai puțină șic în ținute ( excepție Eva Green, din „James Bond”, fiica lui Marlene Jobert și Jane Fonda, fiica lui Henry, plus Iris Knobloch), după o ploicică rece, pe care n-o prevăzuseră meteorologii. Dar și cu multe lacrimi de la președinta juriului, alias „mama” cinematografică a lui „Barbie”, la Juliette Binoche, care a citit, în englezește, ce-i drept, de pe niște foi scrise cu litere de-o șchiopă, un laudatio pentru Meryl Streep, și al său Palme d’Or onorific, după 35 de ani de absență.

Drapată într-o rochie albă elegantă, lăudându-și machiorul și coaforul, care nu păreau prea în formă, a avut un discurs liber strălucit, după aplauzele în picioare, în Palatul Lumiere, copleșind-o cu complimente pe Binoche, pentru „Dragoste la foc mic”, pe care tocmai o văzuse în cannezul premiat în 2023, și plângând sincer, acasă, că a murit pe ecran, pe cel mic între timp (a fost programat și pe Canal Plus aseară), și o vede cu bucurie vie, pe scena Ceremoniei. N-a uitat-o nici pe Camille Cottin, gracilă și cu replici bine decantate, cu care are același agent, pentru „Dix pour cent”. N-a ignorat-o nici pe Greta Gerwig, cu care a jucat și care fusese la cadru, cu una dintre fiicele starului, pe care o caftea de zor.

Dar a fost și un moment, bizar, pentru cunoscători, al unei cântărețe franceze, Zaho de Sagazan, în șosete, care i-a sărutat mâna, la final, Gretei, cu mai puțină emoție decât momentul dintre Jeanne Moreau și Vanessa Paradis, cândva.  

Și a venit și filmul „Le deuxième acte” care nu-i în competiție, Slavă Domnului, o ironie, nu tocmai fină, repetitivă, despre lumea actorilor, amenințată de I.A. cu Lea Seydoux, Vincent Lindon, cu ticurile lui de tremurici, luate peste picior, și cu un Louis Garrel, (care s-a uitat cu multă plictiseală la spectacolul din deschidere), și unde se înșirau toate subiectele tabu : LGBT, rasism, antisemitism, bătrânețe…

M-ambucurat doar că îl aminteau drept cel mai mare regizor din lume, pe Paul Thomas Anderson (pentru al cărui oscarizat „The Master”, imaginea a fost semnată de al nostru Mihai Mălaimare Jr.)

Momentul de grație al zilei a fost sărbătorirea a două decenii de Cannes Classiques, secțiunea mea preferată, (alături de cea foarte pândită a documentarelor), cu 3 ore 45, prima parte din „Napoleonul văzut de Abel Gance”, o capodoperă incontestabilă, cu o introducere a extraordinarului Costa-Gavras (care a turnat „Amen.”la noi, în 2002), care a adus un omagiu Cinematecii, pentru că a lucat ani de zile la această reconstrucție, mai mult decât o restaurare a unei copii, care n-avea negativ și fusese de multe ori mutilată. În plus strălucita orchestră a Radioului din Hexagon, care a îmbrăcat filmul mut în muzică (mi-a plăcut enorm această formulare), și unde unul dintre dirijori de simfonică a fost, din nou, un român : Cristian Măcelaru.

O peliculă din 1927, care ar trebui văzută și studiată de cineaști și cinefili, și o veste bună, printre Mecena, se numără Netflix, deci va călători această operă desăvârșită, integrală, de 7 ore, în sufrageriile de pe tot globul. Detalii la Vocea filmelor, după Cannes.

Irina-Margareta Nistor

Corespondent de cinema, la Cannes