Cannes 2022: Un palmares după chipul şi asemănarea preşedintelui Juriului

Mai exact după convingerile profund critice la adresa societăţii pe care şi le expune, de fiecare dată, Vincent Lindon, care a citit chiar un text, mai în glumă mai în serios, cu o propunere să fie reales 4 ani în această „funcţie“... de ce nu 6, cum e cu primarii la ei? Sau 9 ca la parlamentarii francezi?

De astă dată, zvonurile au fost false! Palme d’Or n-a luat nici greu de suportatul Nevasta lui Ceaikovski, nici minunatul Armagedon Time al lui James Gray, ci Triangle of Sadness, al suedezului Ruben Ostlund (că tot vine ziua lor naţională) şi care se va numi mai explicit, la 25 de ani de la Titanic, scufundarea unui iaht de bogătaşi, unde madame pipi (cum zic francezii, celor ce fac curat în toalete) devine mare şefă, pe o insulă, mai mult sau mai puţin pustie! Se vede că regizorul trăieşte într-un Regat şi nu-şi dă seama ce înseamnă, în realitate şi nu Utopic, să te conducă analfabeţii.

Marele premiu a fost un ex-aequo (al doilea al serii) Close al belgianului Lukas Dhont (la cei 31 de ani, ca şi Dardenne-i, dintotdeauna, face echipă cu fratele său, la producţie, şi i-a mulţumit cu o voce înduioşătoare şi sugrumată de emoţie mamei, care le-a deschis apetitul pentru cinema) şi a urcat pe scenă cu tânărul protagonist despre prietenia prea intensă şi tragică a unor adolescenţi.

Şi aşa cum deja estimasem: Claire Denis, franţuzoica, în al cărei film de la Berlinală jucase cu succes Lindon, de astă dată pentru Stars at noon.  

Cel mai bun regizor, întru totul meritat:Park Chan-wook, pentru cel mai frumos şi tulburator film al său, o magie absolută: Decision to leave,  venit după aproape 20 de ani de la vizita la Institul francez din Bucureşti, cu aceeaşi interpretă.

Cel mai bun scenariu egipteanul Tarik Saleh, care e persona non grata în ţara sa, pentru Boy from Heaven, (care e oarecum din familia lui Un pas în urma serafimilor), doar că se petrece în altă religie, dar tot la o şcoală, unde Imamul este ales într-o încrengătură de interese politice şi servicii, iar cei foarte tineri sunt antrenaţi într-o luptă pentru putere.

Premiul juriului ex-aequo la ex-aequo, unde polonezul Skolimowski, a avut cel mai nostim discurs, mulţumindu-le celor 6 măgăruşi din Eo/Iha! Şi chiar i-a salutat pe limba lor, şi Le otto montagne /Cei 8 munţi , unde cuplul de regizori :Charlotte Vandermeersch şi Felix van Groeningen, de curând reîmpăcat, s-au pupat cu sete, ceea ce i-a dat ghes să profite şi lui Carole Bouquet şi să se sărute cu cam transpiratul Vincent! C’est du cinema! Cam fellinian aş zice!

Nici un Cannes fără fraţii Dardennes, care au luat premiul special al ediţiei 75, pentru un film greu de ignorat : Tori şi Lokita, dar mai ales discursul în favoarea brutarului, care a făcut greva foamei ca să nu-i fie trimis acasă ucenicul refugiat. N-avea cum să ne lase indiferenţi!

Cea mai bună actriţă Zar Amir Ebrahim pentru Holly Spider, unde e o foarte curajoasă ziaristă, şi care a avut un discurs poate cam lung, dar care a spus un lucru senzaţional, valabil Occidentului : nici nu vă daţi seama cât sunteţi de fericiţi, dar vă place să dramatizaţi totul!

Cel mai bun actor, încă un sud- corean din Broker al japonezului Kore-Eda: Song Kang-ho, care poartă noroc când apare pe generic şi e întotdeauna nuanţat şi senzaţional. Si în Parazit era prezent! Odată în plus am fost mândră şi că Juriul Ecumenic, tot la acest film s-a oprit, după ce pe lista scurtă rămăseseră 7 titluri, din 21.

Fraţii Leilei au luat pe bună dreptate premiul FIPRESCI.

A fost o ediţie de revenit în săli, din 3 iunie R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu va fi pe marile ecrane, cu o premieră aproape în duplex cu Cannes-ul, de la Palatul Festivalui, la Sala Palatului!