Când au intrat ruşii în Bucureşti

0
0
Pictura

În mijlocul Epocii Fanariote, pe la 1769-70, Bucureştiul s-a aflat sub ruşi. Trupe una, după alta, bărbaţi cheflii, unii franţuziţi, alţii doar puşi pe distracţii, au năvălit în Ţările Române. E vorba despre Războiul ruso-turc (1768-1774), pe vremea Ecaterinei a II-a. Turcii au primit o bătaie istorică la Hotin, apoi colonelul Karasin a ocupat Bucureştiul, care n-a opus nicio rezistenţă.

Perioadei acesteia îi datorăm o sumă de miracole şi o creştere demografică, nu neapărat pentru că ruşii s-ar fi apucat de făcut copii, ci pentru că au adus cu ei un dezmăţ fără margini. Bucureştenii dansau, femeile probau peruci şi orice mahalagiu făcea datorii, pe principiul o dată în viaţă îţi intră ruşii în oraş. Se spune că lor li se datorează emanciparea femeilor, deplânsă de câţiva domni fanarioţi, iar după Pacea de la Kuciuk-Kainargi, când s-au retras, au lăsat în urma lor moravuri libertine şi o epocă plină de fapte îndrăzneţe.

Cam pe-atunci se încadrează povestea Sofiei de Witt, despre care s-a tot spus c-ar fi fost cea mai frumoasă femeie a Europei, farmecul ei provenind integral dintr-un popas de vreun an şi ceva făcut la Bucureşti şi la Iaşi.

Abia ieşise din adolescenţă, avea puţin peste 15 ani şi nişte ochi care te electrizau, lăsându-te fără cuvinte. Cumpărată de un diplomat polon, de pe stradă, unde vindea zarzavat, grecoaica e lăsată prin ţările române, cam fără treabă. Iar aici, ce să vă spun, se cânta pe străzi „Mitica”, fie inspirată de această Sophia din Pera, care nu împlinise nici 16 ani, fie invers, în cinstea tuturor micuţelor bucureştence, care i-au făcut Sofiei intrarea în lumea bună şi petrecăreaţă a oraşului.

Suntem în 1776. Ipsilanti începe reformele. consolidează Şcoala de la Sf. Sava, înfiinţează un internat & sistemul burselor; ajută la dezvoltarea manufacturilor, în special a celor de hârtie, de la Fundeni şi Batiştea. Şi având atâtea pe cap îşi lasă băieţii să hălăduiască prin oraş şi să contribuie din plin la viaţa lui veselă.

Vasăzică, pe străzi cântau lăutarii acest hit, în care e vorba despre o fată mică şi focoasă, iar tineretul masculin făcea coadă s-o cunoască pe Sophia, cea mai spectaculoasă apariţie din oraş. Întâlniri nocturne, plimbări în trăsuri, mirosul înnebunitor de tei şi o melodie, care-ţi intră în sânge. Plus cei doi prinţi Ipsilanti, care fac praf toate legile.

Asta avea să ţină minte pentru tot restul vieţii, un călător neamţ.

Omul era oarecum negustor, în sensul că furniza mărfuri pentru prăvăliaşii lipscani, din Strada Mare. Trimitea pălării, ceasuri, agrafe şi ciorapi de mătase, primindu-şi banii pe loc, de la cei care veneau după marfă.

Într-o zi, pe la început de vară a luat-o spre Bucureşti, unde auzise că s-ar găsi blănuri şi pânzeturi de India, la un preţ de nimic. Dar odată ajuns în oraş, a rămas uluit de câtă mişcare era. Lăutarii cântau, iar din balcoane se auzea oftat de femeie, iar peste tot se revărsa un miros călduţ, de carne care doreşte, un parfum de viaţă fără nevoi.

S-a aşezat la o masă, a tras în nări mireasma oraşului. Cădea seara, iar deasupra şoaptelor şi-a viorii se ridica un glas de tenor matolit, care cânta „Mititica”.

Viaţa lui dinainte s-a risipit, pălăriile pe care le adusese cu el s-au topit şi ele în bezna oraşului, iar neamţul acesta, care venise după afaceri şi chilipiruri, a notat cu peniţa în caietul de socoteli câteva cuvinte ale acelui cântec, de pe vremea în care bărbaţii oftau după o mică grecoaică, iar lăutarii cântau despre suferinţele lor. Pentru prima oară în viaţă nu se mai gândea la ziua de mâine, ci voia să scrie şi-atât. N-a intrat în alaiul Sofiei, ci a rămas să privească, mototolind încet cuvintele unui cântec care îl fascina. N-a ştiut niciodată ce însemnau, dovadă că le-a scris aproximativ, fără pauze şi fără preocupare pentru traducere. Sub cerul verii nu mai conta nimeni, în afară de o melodie şi un cuvânt fermecat.

Cât despre Sophia, spre deosebire de alţi copii nimeriţi în anturaje nepotrivite, a învăţat repede care sunt frumuseţile lumii şi la 21 de ani era deja contesa de Witt primită la toate curţile Europei, iar la picioarele ei aşteptau cu durere capete încoronate şi peruci. Se zice că Potemkin a murit în braţele ei.

Ascultând „Mititica”, am intrat uşurel în lumea fanariotă, se poate spune pe uşa din dos. Desigur, am căutat melodia, după ce-am citit ce scria neamţul cu pălării, şi-am găsit-o într-o culegere a lui Alexandru Mica, o melodie care s-a imprimat în trotuarele de la Cişmigiu şi în fostele grădini de la Elefterie Vechi, pe insulă, şi bineînţeles, în urechile unui neamţ, care călătorea prin Valahia şi care şi-a notat cuvintele după ureche, impresionat de intensitatea emoţiilor pe care le declanşa.

Iar nu mult după aceea am scris romanul Manuscrisul fanariot, în care hitul acesta se aude la fiece pagină. Iar alături de el ecoul unui cuvânt vechi şi cu largă istorie: „mic-mică”, venit din latină, se spune, dintr-un neatestat miccus, iar după Şăineanu din mikros, din greacă, unde ar fi avut o formă dialectală - micos - răspândită în spaţiul mediteranean. Mie îmi sună ca reminiscenţa unui diminutiv pierdut. În tot cazul, cuvântul e expresiv prin varietate morfologică şi semantică. De la desemnarea vârstei, la fragilitatea raţiunii ori la poziţia umilă în lume, „mic” exprimă multe, făcându-mă să-l văd bine înfipt în limba vorbită. De aici şi multele forme precum mitutel şi mitutica lui Eminescu, adică mititel, micuţ, micşor, ori chiar ca substantiv (micul şi mititelul de pe grătare), apărut şi el în iureşul vieţii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite