Când ai cancer și ajungi la UPU, trebuie să mori: „Hai acasă, că aici nu te primesc“. Medic de Urgențe: „Marș afară!“

Când ai cancer și începi să navighezi sistemul de sănătate din România, îți lipsește doar pecetea pe care toți s-o vadă imprimată în carnea ta. Pentru că, oricum, când articulezi cuvântul, ești deja mort în ochii lor.

FOTO Shutterstock

“MARȘ AFARĂ! Nu-mi ceri tu mie socoteală.. Afară!” E răspunsul primit de o femeie care și-a dus, disperată, soțul bolnav de cancer, la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Județean de Urgență Bacău. Omul nu mai putea respira și a vrut să meargă la spital, pentru că simțea că acolo specialiști dedicați îl pot ajuta să se agațe de viață. N-a vrut să renunțe și “să moară acasă”, cum e împământenit la noi. Nu, a vrut și câteva ore, minute, secunde în plus, a vrut să meargă acolo unde oamenii cei mai apropiați de experiența vieții și a morții să lupte cot la cot cu el.

Femeia, acum pensionară, dar care lucrase peste 40 de ani în Chirurgie ca asistentă medicală, deci nu era nici pe departe străină de mediul din spital și responsabilitățile ce revin unui medic de gardă la Urgențe, i-a cerut explicații doctoriței. Replica a fost cea de mai sus.

Dincolo de lipsa de profesionalism și de etică, răspunsul Lilianei Petrescu, cea care era medicul de gardă și a cărei misiune ar fi trebuit să fie să lupte pentru fiecare pacient, a fost inuman. Așa de inuman, încât se strânge totul în mine de fiecare dată când mă gândesc.

Am sunat-o pe Liliana Petrescu ca să o întreb de ce a refuzat să-și facă treaba, departe de mine gândul de a aborda chestiuni de morală, pentru că era clar că nu se aplică în cazul său. Răspunsul dumneaei a fost de neînțeles, la propriu, pentru că s-a manifestat sub forma unor zbierete, urmate de telefonul închis în nas. Pentru că asta suntem pentru doamna: un inconvenient, un ghimpe, o iritare de care se grăbește să scape cu orice preț. Până să ajung să vorbesc cu Liliana Petrescu, care era de gardă, am sunat de peste 30 de ori la centrala spitalului. Am sunat și la directoarea medicală și directoarea de îngrijiri, ale căror numere de telefon erau afișate de site-ul spitalului. “Mesaj, vă rog”, a fost răspunsul primit de la numărul de telefon afișat ca fiind al directoarei de îngrijiri. După ce i-am transmis un mesaj cu situația îngrozitoare prin care trecea pacientul cu cancer, n-am mai primit niciun răspuns.

Umilită, cu inima bătătorită ca un câmp de război, făcută una cu pământul, femeia s-a întors la ambulanța unde omul ei drag, conectat la oxigen, aștepta de peste două ore să fie băgat în seamă de un sistem de sănătate la care cotizaze 45 de ani, dar la care niciodată nu apelase până să primească pecetea “Marelui C(ancer)” : “Hai acasă, că aici nu te primește!”, i-a spus femeia soțului ei. “Nu vreau acasă, vreau la spital”, a zis bolnavul care a sperat până în ultima clipă că medici buni vor face tot posibilul ca el să rămână în viață oricât.

Și au fost și medici buni. Echipajul de pe Ambulanța ATI a făcut tot posibilul ca omul bolnav de cancer să fie tratat ca om. Profesioniști și empatici, cadre medicale adevărate care nu și-au uitat o clipă misiunea și au luptat pentru fiecare secundă de viață, pentru că știu cât de prețioasă este. Doctorița Diana Agapi a plâns și ea când s-a trezit în situația incredibilă de a rămâne cu bolnavul în ambulanță, pentru că e refuzat la UPU. Ce să faci? Cu telefoane, intervenții și rugăminți, a reușit singură să ducă bolnavul la TBC, unde a fost primit și tratat cu umanitate de doctorița Butăcel, medic de gardă. Cum să nu te înclini în fața celor buni, când știi care e antiteza - călăii care omoară prin nepăsare?

Până să ajungă în acest moment, bolnavul de cancer fusese peste tot. Locuri în care a dat peste medici de tot felul. De la pneumologul din Spitalul de Pneumologie Bacău care și-a schimbat complet atitudinea delăsătoare atunci când a primit plicul cu bani, până la oncologul de la Amethyst București, Radu Serescu, care a făcut tot ce a putut cu ce a avut la dispoziție, fără condiții, asaltat de zeci de mesaje ale rudelor disperate, care simțeau greutatea timpului ce se scurgea prea repede. Pentru un bolnav de cancer, TOTUL se măsoară în TIMP.

 După multe investigații, opreliști și deznădejdi, la Iași, femeia care lupta pentru soțul ei a primit o întrebare dezarmantă de la un chirurg toracic, însărcinat să recolteze o biopsie (a doua, după ce prima fusese irelevantă): “De ce atâtea investigații și chinuri, că dvs. știți că oricum moare?” 

Mă întreb, așa o fi normal? Ca omul educat în care îți pui baza să se dea bătut înainte de luptă, să te îndemne tacit să renunți, ca nu cumva să-i faci treaba prea grea? La Iași au fost făcute drumuri multe. Pentru că, printre altele, un spital de Pneumologie așa de mare depindea de un cabinet privat pentru analize de anatomie patologică.

Domnule Ministru al Sănătății, ați avut vreun om drag bolnav de cancer care să fie nevoit să treacă prin iadul sistemului public de sănătate din țara noastră?

Femeia care și-a dus disperată soțul bolnav de cancer la Urgențe e mama, iar omul care și-a pus încrederea toată în medici care și-au ratat scopul a fost tata.

Eu m-am simțit datoare să transmit mai departe drama. Pentru că acum am înțeles că este drama colectivă a nefericiților care poartă pecetea “Marelui C”.