Butoiul cu praf şi pulbere de Maramu'

Se întâmplă un fenomen ciudat în Baia Mare, pe care oamenii de teatru, actori şi organizatori cu state vechi prin instituţie, nu l-au mai întâlnit până acum. Spectatorii vin în valuri, repetitiv, la Teatrul Municipal, de câte patru-cinci ori, să vadă „Butoiul cu praf şi pulbere” de Dejan Dukovski, în regia lui Marcel Ţop.

Ba mai mult, la reprezentaţia din Festivalul ATELIER, câţiva spectatori rosteau în şoaptă replicile deodată cu actorii. Pasămite, pentru mai multă savoare, ca la un hit celebru, unde toată suflarea ştie refrenul şi se bucură de el.

Să recunoaştem că o asemenea reacţie nu e lucru obişnuit! Ce anume din textul macedoneanului poate accesa într-atât publicul băimărean? Desigur, spiritul balcanic, uşor de recunoscut, pipăit şi digerat de către locuitorii din Sud-Estul Europei postcomuniste. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci piesa nu ar fi cunoscut trei montări (numai din cele văzute de sussemnata) în România ultimilor cinci ani. Veselie şi violenţă, exces de vitalitate şi de efervescenţă, plus barbarie în doze considerabile– iată dimensiunile prin care „Butoiul...” rezonează cu orizontul de aşteptare al publicului. Doar atât? Nu ar fi fost nici pe departe de ajuns pentru succesul nemaivăzut al montării, pentru cota de popularitate neobişnuită nu numai pentru teatrul din România, ci din orice colţ al lumii! Iar aceasta decurge exclusiv din viziunea ultratalentatului regizor Marcel Ţop. Căruia nu e singura dată când lucrurile îi ies de nota zece.

Mai ales atunci când îşi ghidează actorii fin şi subtil, conducându-i spre propriul superlativ şi legându-i simfonic, astfel încât fiecare să devină parte din magma organică a spectacolului. Nici o stridenţă în actorie! Dimpotrivă, armonie! Nici o interpretare aşa şi aşa! Dimpotrivă, roluri susţinute de la bine la excelent! Mai are Marcel Ţop o mare calitate: aceea de a lucra împreună cu tinerii actori astfel încât aceştia să ajungă să joace impecabil. Modern şi subtil, expresiv şi nuanţat. Ei bine, cine nu crede nu are decât să-i vadă pe Florin Călbăjos, Andrei Dinu, Wanda Farkas, Ionuţ Mateescu, Andrei Brădean şi George Dometi în „Butoiul...”. Toţi – absolut admirabili!

Care e, de fapt, marea nebunie a spectacolului? E drept că născut în Maramureş, regizorul prizează lesne feeling-ul acelor locuri. Neajutat însă de o straşnică şi decisivă operaţie pe text (împreună cu actorii), faptul ar fi rămas cu totul exterior. Mai ştiţi vremurile când teatrul românesc de abia se năştea, textele lipseau, iar Alecsandri se vedea nevoit să traducă şi să localizeze cu tona din marii tragici ai dramaturgiei universale? Ceva din acest demers face şi Marcel Ţop cu textul lui Dejan Dukovski. Numele personajelor sunt acum româneşti iar graiul – sută la sută maramureşean.

Pentru spectatorii din Capitală, e miraculos să audă o montare întreagă în acest grai plăcut, cu sonoritatea sa atât de diferită de cea regăţeană. Cum vă sună cineva care povesteşte că a stat zece ani în Italia şi „şi-a rupt mânurile” pe acolo la cărat beton? Pentru spectatorii din Baia Mare acesta e cadrul lingvistic care îi ajută să asimileze ceea ce se întâmplă pe scenă cu sfântul „acasă”. Rupte din spiritul locului par atât pălăriuţele de Maramu' cât şi atitudinea bărbaţilor cu tovarăşii de cârciumă, ca şi modelul ţanţoş de a se etala, cu tot cu fanfară, în faţa femeii chipurile iubite (Wanda Farkas într-un expozeu de stări), deşi părăsite fără vreun semn de viaţă vreo zece anişori bătuţi pe muche.

Problemele arată şi ele ca decupate din zonă, ca în excepţionala scenă dintre cei doi prieteni, unul român, celălalt maghiar, care nu ştiu cum să se mai întreacă pe ascuns în a-şi face reciproc rău. Situaţiile evocate, dar şi replicile au un umor irezistibil, cum ar fi scuza „Mai bine eu decât altul”, în ceea ce priveşte nevasta adulterină. Doar atâta pustiu de bine poate să facă şi personajul pentru prietenul său! În spirit curat balcanic, prietenia de o viaţă, colorată cu tot soiul de astfel de evenimente, sfârşeşte cu o sticlă dată celuilalt în cap. Cu statura impunătoare şi cu o autoritate de om al locului, ţanţoş şi chefliu, Petru Mârza joacă cu un firesc exemplar, iar Dorin Griguţă e deopotrivă convingător şi hâtru.

De parcă localizarea nu ar fi fost întreagă fără culoarea muzicală a zonei, Marcel Ţop aduce pe scenă ceteraşii smulşi din spiritul maramureşean, ca să închidă şi să sudeze pitoresc scenele fără legătură narativă în textul lui Dejan Dukovski, prin „Când s-o-mpărţit norocu'”, „După pui de moroşan să nu dai cu bolovan” şi multe altele asemenea interpretate de rapsodul Marinel Petreuş, alături de instrumentiştii Vasile Pop şi Petru Damşa. De altfel, adaptarea la spiritul locului parcurge drumul de la banca vopsită în tricolor la microbiştii cu steagurile care scandează „Ro-mâ-nia!”, de la huliganii De Niro şi Pacino din Mănăştur până la întrebarea controlorului de tren: „Bilete, abonamente, şpagă? Dau rest!” sau cea a băiatului gelos: „Care-i problema? Că-s de pieste deal şi n-am facultate?” (Andrei Brădean deopotrivă frământat şi căpos într-o proporţie de aur). Astfel că în accepţia regizorului, „spre deosebire de multe discursuri şi trend-uri ale artei contemporane româneşti care folosesc aceleaşi clişee şi stereotipii binecunoscute”, spectacolul „vorbeşte despre o zonă a unei Românii (Maramureş – Ţara Oaşului) bântuite de sărăcie, de reforme şi tranziţii în care oamenii îşi păstrează demnitatea indiferent de situaţie. Într-un cuvânt, un spectacol despre samuraii României, adică despre moroşeni şi nu numai despre ei”.

Cu toată localizarea deliberată, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Textul macedoneanului are un asemenea impact graţie tipologiei universale a postcomunismului şi dimensiunii sociale a omului balcanic şi băimărean deopotrivă, dispus oricând nu la solidaritate, ci la băşcălie, caracterizat nu prin omenie, ci prin tendinţa de a se bucura de răul aproapelui.

Corul din prima scenă a beţivilor ce râd îndesat de Dumitru, plutonierul major, mutilat în bătaie (douăzeci şi şapte de oase fracturate şi trei fisurate, fractură de craniu, piciorul drept şi mâna ologite, un rinichi scos), bolnav care se drege vârtos cu palincă (Valeriu Doran la limita fină dintre dramatic şi rizibil) se dovedeşte mai mult decât elocvent pentru „spiritul locului” din această parte a Europei. Ca şi tipul de bărbat mohorât şi vindicativ (cu motive mai mult decât întemeiate) în interpretarea punct cu punct suplă a lui Florin Călbăjos. Actorul rămâne la fel de expresiv ca în scena iniţială, unde totul se petrece în paradigma refulării, şi în cea finală, unde creează un orb sensibil, sobru şi apăsat.

Iar Marcel Ţop pedalează o dată în plus pe trăsăturile ce rezonează cu partea aceasta a lumii, marşând pe tema emigraţiei, care circumscrie întregul spectacol, de la prima scenă, cu bărbatul venit din Italia de la muncă, până la ultima, cu cerşetorii aflaţi în aceeaşi Italie. În decorul minimal al Ancăi Cernea, cu elemente bine plasate, care individualizează sau comentează ironic, ca papucii-tigru cu gheare, regizorul dă notă despre dezastrul social al României, dar o face cu îngăduinţă şi bonomie. În rest, uzează vesel de orice are nevoie din recuzita teatrului clasic, de la dramatismul bine ţinut în frâu până la suicidul haios al celui ce se spânzură pe după paravan, ca în teatrul de umbre.

O dată în plus, spectacolul nu ar fi avut nici pe departe atâta farmec dacă interpretarea actorilor nu ar induce energie, ironie şi bucurie în public. Ionuţ Mateescu, dur şi comic în acelaşi timp, cu mitocănia şmecheră a puşcăriaşului şef de celulă se întâlneşte în aceeaşi scenă cu George Dometi, delicios în pirpiriul pe care îl umileşte în fel şi chip, mai apoi credibil şi agitat în evadatul care moare pe vaporul emigrării şi de-a dreptul savuros în ultimul moment, ca boy de la room service, cu priviri serafice, fixe şi inocente şi cu ruperi fabuloase de ritm în chip de Elvis.

În amintita scenă a puşcăriei, unde fiecare dintre cei patru actori se dovedeşte adorabil, Andrei Dinu joacă filmic, cu mijloace excelent controlate, un şandarliu bleg, băiatul prins minut de minut în programul de umilire al puternicului din celulă care îşi ia revanşa imediat după ce raportul de forţe se schimbă în favoarea noului-venit (Andrei Brădean cu o actorie minimală, dar cu atât mai percutantă).

Cam aşa se derulează, în linii mari, spectacolul care are un astfel de impact la publicul din Baia Mare. Nu putem decât să visăm la cât mai multe montări cu asemenea substanţă şi priză la spectatori.

Acest text a fost publicat prima dată în revista Cultura şi poate fi accesat aici.