
Bolnavul, medicul şi statul - vindecarea unei relaţii bolnave
0Demnitatea medicilor şi respectul pentru persoana aflată în suferinţă, pe patul de spital, sunt supuse unor mari presiuni în contextul măsurilor de majorare a salariilor personalului medical şi legalizării "şpăgii". Asupra unui sistem de sănătate aflat în comă profundă se încearcă o medicamentaţie pe bază de... aspirină.
Chestiunea majorării salariilor cadrelor medicale şi legalizarea "şpăgii" primite de la bolnavi induc o dimensiune morală şi solicită aflarea unor răspunsuri la mai multe întrebări.
PRIMA ÎNTEBARE: cât de morală este majorarea salariilor cadrelor medicale?
Contextul
în care aceste majorări salariale se acordă este definit, înainte de toate, de
fenomenul grav al migrării medicilor spre statele Europei de Vest.
Conform unui comunicat de presă remis publicităţii, în ianuarie 2015, de către
Colegiul Medicilor din România, "migraţia medicilor a continuat şi în
2014. Un număr de 2450 de medici au solicitat Colegiului Medicilor din România
certificate profesionale curente pentru a putea pleca să lucreze în
străinătate. Dintre aceştia, 424
sunt de medicină de familie, 127- obstetrică-ginecologie, 85 -chirurgie
generală, 60 – ATI, 55 – psihiatrie, 55 – medicină internă, 52 – pediatrie, 48
– radiologie-imagistică, 45 – medicină de urgenţă, 43- ortopedie, 42 –
cardiologie, 32 – chirurgie plastică – 32. În prezent, sunt membri în Colegiul
Medicilor din România cu drept de liberă practică un număr de 39.000 de medici.
Situaţia cea mai îngrijorătoare este în spitalele din România. Numărul
medicilor din spitale a rămas de doar 13.521 (comparativ cu 20.648 în 2011 şi
14.487 în 2013) la un necesar de 26.000, potrivit normativelor Ministerului
Sănătăţii. Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare cu cât pe categorii de
vârstă, dintre medicii de spital, 2961 au peste 60 de ani, 2610 sunt între 50
şi 60 de ani, 3642 între 40 şi 50 şi 3901 între 30 şi 40 de ani şi doar 407 sub
30 de ani. Potrivit datelor Colegiul Medicilor din România, anual întră în sistem
3000 de medici şi ies aproximativ 3500, prin migraţie, pensionare şi
deces." (sursa)
Un
deficit de aproximativ 500 de medici pe an, reprezintă dovada că sistemul de
sănătate din România se îndreaptă spre un colaps al resurselor umane
specializate.
Evident, situaţia impune adoptarea de soluţii pentru stoparea migraţiei,
principala soluţie, în aparenţă, fiind considerată mărirea salariilor.
Conform "Raportului Anual de Analiză şi Prognoză - România 2015" al
Societăţii Academice din România, "în
cazul populaţiei medicale din România 58,46%
dintre medicii din România sunt profund nemultumiţi de nivelul salarizării, iar
25,52% s-au declarat nemultumiţi, această nemulţumire fiind principalul factor
de stimulare a emigraţiei." Totuşi, în acelaşi raport, suntem
avertizaţi că "plăţile informale
(adică "atenţiile", "cadourile", "şpaga" n.n.)
ating cote alarmante raportat la cheltuielile totale pentru sănătate fiind un
fenomen specific fostelor ţări comuniste. Amploarea fenomenului este însă
disproporţionată, în România plăţile informale fiind estimate la 0,3% din PIB
şi respectiv 6,3% din totalul cheltuielilor pentru sănătate, de 10 ori mai mari
decât în Polonia, unde se înregistrează valori de numai 0,04% şi respectiv
0,6%!" (pag. 48 din Raport -sursa-)
În "Raportul Anual de Analiză şi Prognoză - România 2015" al
Societăţii Academice din România se arată că "o majorare semnificativă a
veniturilor personalului medical este aşteptată a se face în concordanţă şi cu
ceea ce se întâmplă în alte ţări ale Uniunii Europene. Astfel, un studiu
efectuat de Federation Europeenne Des Medecins Salaries a arătat că România se
afla în coada ţărilor UE din punct de vedere al salariului maxim şi pe
penultimul loc din punct de vedere al salariului minim pe care poate să-l
obţină un medic, acestea fiind de aproximativ 9-11 ori mai mici decât în ţări
dezvoltate precum Germania sau Marea Britanie." (-sursa-)
Într-un studiu coordonat de Ministerul Sănătăţii şi Asociaţia pentru
Implementarea Democraţiei (AID) şi aplicat la nivel naţional de Institutul
CSOP, în perioada 18-29 februarie 2014, cu
privire la fenomenul corupţiei din sistemul românesc de sănătate, se arată
că "mai mult de 25%
dintre persoanele care au apelat la servicii medicale în sistemul public de
sănătate, recunosc că au oferit atenţii sau bani personalului medical. În ceea ce priveşte pacienţii
spitalizaţi, pe durata ultimei spitalizări, 37% dintre
respondenţi declară că au oferit bani sau atenţii medicilor, 34% asistentelor şi 25%
infirmierelor, în timp ce 14% dintre respondenţi declară că au oferit bani sau
atenţii şi cadrele auxiliare (brancardieri, agenţi de pază, laboranţi
ş.a.)". Totodată, studiul
demonstrează că "mai mult de 50% dintre
respondenţi au oferit în mod voluntar astfel de „stimulente” tuturor categoriilor de personal medico-sanitar, şi inclusiv
personalului auxiliar, ceea ce denotă faptul că obiceiul acordării de bani sau
atenţii este unul încetăţenit la români, acesta fiind practic o cutumă general
acceptată. Astfel de „stimulente” au fost solicitate şi pentru sau de către unii medici din spitale printr-o
condiţionare directă de
către medic, sau indirect, de către asistentă pentru medic, de către infirmieră
pentru medic sau de către personalul auxiliar pentru medic. În
aproximativ 10% dintre cazuri în care pacienţii internaţi au oferit bani sau
atenţii medicilor, aceasta s-a făcut la solicitarea medicului.
Un procent similar dintre asistente şi dintre infirmierele (între 8% şi 10%),
care au primit bani sau atenţii, au solicitat acest lucru." (-sursa-)
În acelaşi studiu, coordonat de Ministerul Sănătăţii şi Asociaţia
pentru Implementarea Democraţiei (AID), se subliniază
faptul că o astfel de condiţionare a "acordării asistenţei medicale reprezintă un demers îngrijorător, afectând în mod direct sănătatea pacienţilor, cu
atât mai mult a celor ce nu deţin resurse financiare pentru astfel de plăţi. Acest tip de
comportament afectează atât pacienţii, cât şi imaginea cadrelor medico-sanitare
în general, aducând în acelaşi timp grave deservicii întregului sistem public
de sănătate."
Totodată, studiul identifică patru tipuri de factori care determină fenomenul corupţiei în rândul personalului medical: legislativi, administrativi, de control şi de natură personală.
Factori legislativi: "alocarea pentru acest sistem a unui procent insuficient de fonduri din bugetul de stat (42% dintre respondenţi), precum şi absenţa legislaţiei axată pe măsuri de prevenire a fenomenului (35%)."
Factori administrativi: "24% dintre respondenţi au apreciat că fenomenul corupţiei este favorizat de nivelul scăzut de salarizare din sistemul public de sănătate, 20% au reclamat birocraţia excesivă, iar 17% au reclamat incompetenţa personalului de conducere."
Factorii de control: "50% dintre respondenţi au apreciat că fenomenul corupţiei este favorizat de insuficienţa măsurilor de sancţionare a personalului corupt, iar 45% de ineficienţa structurilor de control din sistemul medical."
Factorii
de natură personală: "33% dintre respondenţi au
reclamat ca factor favorizant obişnuinţa pacienţilor de a oferi bani/atenţii,
29% recunoscând că fenomenul corupţiei poate fi favorizat şi de complicitatea
pacienţilor, în timp ce 27% fac referire şi la lipsa integrităţii personalului
din serviciile de sănătate."
Nu
în ultimul rând, studiul subliniază faptul că "75% dintre
persoanele intervievate nu cunosc că la nivelul fiecărui spital funcţionează un
Consiliu Etic care are în atribuţii gestionarea sesizărilor cu privire la
integritatea personalului medico-sanitar. Deşi 25% dintre respondenţi ştiu despre această instituţie, 88%
dintre ei nu au sesizat-o niciodată." (-sursa-)
Observăm că problema veniturilor personalului medical este în strânsă legătură cu
problema corupţiei în sistemul public de sănătate. Altfel spus, este
imposibilă o rezolvare corectă şi completă doar a uneia dintre cele două
probleme, rezolvarea trebuie să fie simultană şi complementară.
Majorarea
salariilor cu 25% reprezintă o măsură necesară, însă urmează a se vedea dacă
este şi binevenită pentru beneficiarii sistemului de sănătate, adică pentru
bolnavi - care bolnavi,
trebuie să spunem, au fost uitaţi de mulţi dintre cei implicaţi în dezbaterea
subiectului, în aceste zile. Dacă aşezăm alături
de această măsură, propunerea de legalizare a "şpăgii" oferite de
bolnav, din proprie voinţă sau la solicitarea medicului, se poate ajunge la
concluzia că cele două măsuri nu rezolvă criza din sistemul public de sănătate.
Oficializarea "şpăgii", pe de o parte ar exprima neputinţa sistemului
de a asigura personalului medical nişte salarii decente, iar pe de altă parte,
va agrava criza morală din rândul cadrelor medicale, lipsa de milă faţă de
bolnav dobândind cote alarmante, specifice unui colaps moral fără precedent.
Spre
cinstea şi onoarea lor, medicii din Alianţa Medicilor, au reacţionat cu
firească duritate la propunerea de oficializare a "şpăgii", aşa cum se poate citi în postarea de
pe pagina de Facebook a acestei alianţe:
"Suntem pur si simplu scandalizati de
desconsiderarea pe care Guvernul o arata nu doar fata de medici, dar si fata de
pacienti prin incercarea de a legaliza spaga data doctorului. In nici o
tara civilizata un pacient nu da o 'atentie' medicului. Am fost chiar de-a
dreptul socati cand am auzit la televizor ca se va crea o lista de 'norme'
care, daca sunt respectate, va face ca mita data medicilor sa devina legala.
Este inadmisibil ca intr-o Romanie moderna sa se mai vorbeasca despre un act
medical in termeni de dare de mita, spaga sau plic, ori legalizarea acestor
fapte. Mai grav este ca sindicatele din domeniul medical, participante la
'negocierile' cu Guvernul, au putut fi de acord cu propunerea halucinanta de
legalizare a mitei. De partea cealalta, aceeasi reprezentanti sindicali
declarau satisfacuti in fata camerelor de filmat ca au reusit sa obtine o
marire de '25%' pentru toate persoanele ce lucreaza in domeniul sanitar.
Pozitia Aliantei Medicilor a fost clara de la
inceput: dorim modernizarea sistemului sanitar, iar in cadrul acestui proces de
modernizare sa se rezolve si problema salarizarii. Bani
exista, dar trebuie bine administrati. Din start am spus ca suntem impotriva
legalizarii mitei, o actiune degradanta atat pentru medic cat si pentru
pacient. Ce s-a intamplat astazi este o desconsiderare, de catre toti cei care
au luat parte la acele 'negocieri', pentru tot ce inseamna act medical in
Romania si drepturi ale pacientilor. In consecinta, pregatim in aceast moment o
reactie publica mai detaliata la cele prezentate de Guvern si sindicate azi. Cei
care ne citesc sunt de acord cu decizia de a legaliza 'atentia' data de pacient
medicului?
Dati share acestei postari
impreuna cu un comentariu pe wall-ul propriu si s-ar putea sa va preluam
comentariul intr-un comunicat. Dorim sa aflam pozitia nu doar a medicilor, ci
si a pacientilor. Trebuie sa terminam odata cu aceasta practica. Cu totii
meritam un sistem de sanatate modern!" (-sursa-)
A DOUA ÎNTREBARE: este necesară reevaluarea relaţiei dintre sectorul public şi
sectorul privat de sănătate din România?
În
multe situaţii, medicii cu experienţă şi/sau cu potenţial financiar sunt
implicaţi în activitatea medicală nu doar în spitalul public unde lucrează, ci
şi la nivel de instituţii de învăţământ medical de stat sau private, precum şi în
cabinete/clinici private.
Un calcul de timp - în România, numărul maxim de ore de muncă pe zi este de 12
ore - ne arată că un medic nu poate să fie simultan, într-o singură zi, medic
la spitalul public unde lucrează, profesor universitar la facultatea de
medicină, medic asociat la cabinetul medical privat pe care îl deţine şi/sau
medic colaborator la un cabinet privat.
Bunul simţ ne spune că este imposibil
să realizezi toate aceste activităţi - cu profesionalism, cu toată concentrarea
necesară şi mai ales, cu respect pentru viaţa pacientului sau viitorul
profesional al studentului la medicină - în marja celor 12 ore legale (şi
normale!) de muncă pe zi.
În
"Raportul Anual de Analiză şi Prognoză pe Anul 2013 - Stop concurenţei
neloiale public-privat în sectorul sanitar românesc ", al Societăţii
Academice din România se identifică mai multe probleme legate de această
dedublare a medicilor - medic şi la stat, şi la privat - precum şi de
concurenţa dovedită a fi neloială dintre public-privat în sectorul sanitar
românesc. Vă ofer un
fragment edificator (-sursa-):
"Problema 1: Finanţarea spitalelor
private din fondurile CNAS este în creştere de la an la an, unele dintre
acestea obţinând tarife per internare mai mari decât cele obţinute de spitalele
similare din reţeaua de stat. Capacitatea de contractare a
spitalelor private este cu mult mai mare, dar prevederile Contractului Cadru
limitează creşterea la maximum 30% faţă de anul precedent. Chiar şi în aceste
condiţii, este de aşteptat ca balanţa să se încline din ce în ce mai mult către
zona privată ca urmare a creşterii numărului de unităţi sanitare de acest tip,
cât şi ca urmare a creşterii numărului de persoane care optează pentru a achita
coplăţi consistente, suplimentare tarifului decontat de CNAS, ca urmare a
utilizarii serviciilor acestor spitale private. La rândul lor, pacienţii, în
special cei tineri, optează pentru spitalele private deoarece au ajuns la
concluzia că este mai avantajos să plăteşti sume mai mari oficial decât să
împarţi cu nemiluita plăţi informale. Domeniile în care plăţile informale au
devenit relativ publice sunt şi cele care sunt din ce în ce mai utilizate în
privat: maternităţile. Planul Naţional de Paturi, prin care se stabileşte
numărul total de paturi care se află în contract cu CNAS, nu şi-a dovedit
eficienţa. Spitale de stat nu şi-au redus numărul de paturi, cele care urmau să
fie desfiinţate au primit destinaţia internărilor cu plată. Aceasta reducere a
valorii contractului cu CNAS cu menţinerea numărului de paturi a condus la
creşterea artificială a numărului de internări care a depăşit numărul celor
planificate. Internările fără acoperire au condus la generalizarea practicii de
a trimite pacienţii să îşi cumpere singuri medicamentele şi materialele
sanitare (restul costurilor fiind relativ fixe şi acoperite de contractul cu
CNAS – salarii, regie, etc.). În final, menţinerea numărului de paturi este
urmarea dorinţei managerilor de a păstra personalul existent, dar şi a
personalului – ale căror venituri nedeclarate depind direct de capacitatea de
rulare a pacienţilor.
Problema 2: Finanţarea actuală a
spitalelor pe criterii istorice nu reflectă costurile şi nu a ţinut cont de
apariţia concurenţei publicprivat pentru fondurile de asigurări sociale de
sănătate. Introducerea metodei DRG (Drug
Related Groups - este metoda prin care mai multe diagnostice sunt grupate într-o
singură clasă pentru a facilita plata spitalelor şi a permite comparaţii) s-a
făcut în primul rând pentru a încerca să se obiectivizeze diferenţele dintre
diferite spitale. În pofida acestui sistem, finanţarea şi-a respectat
caracterul „istoric” prin volumul de servicii contractate. Principalul criteriu
de negociere de care CNAS este nevoită să ţină cont este acoperirea fondului de
salarii, care reprezintă 55– 70% din bugetul spitalului. În viitorul apropiat,
din cauza finanţării la limita funcţionării a majorităţii spitalelor de stat,
este foarte probabil ca multe dintre cele care vor înregistra o scădere a
finanţării, să ajungă în situaţia de a-şi închide porţile, nemaifiind în măsură
să asigure standardele de acreditare, în special datorită incapacităţii de a asigura
fondurile minime pentru personalul strict necesar.
Problema 3: Politica de luare a ”caimacului”
nu este combătută de CNAS. Noii veniţi pe o piaţă au la
dispoziţie două strategii: luarea caimacului pieţei (preţuri ridicate pentru
servicii destinate unei clientele elitiste) sau politica de penetrare a pieţei
(încercarea de a rupe o bucată cât mai mare din piaţa actuală prin preţuri
competitive, mai mici). În cazul spitalelor private, eforturile s-au axat pe
atragerea clienţilor elitişti, cu venituri peste medie. Strategia de luare a
caimacului poate contribui şi la dezechilibrarea bugetelor spitalor de stat
prin transferul către privat a acelor servicii care sunt puţin consumatoare de
medicamente şi materiale sanitare. Serviciile care riscă să fie acaparate sunt
cele specifice vârstelor tinere – naşterea şi afecţiunile ginecologice,
chirurgia de mici dimensiuni sau intervenţii care nu presupun o perioadă de
recuperare îndelungată, îngrijirea copiilor, etc. Acestea au un raport
favorabil între tariful decontat de CNAS, zilele de spitalizare efective şi
consumul de resurse. Costurile reale ale spitalului par a fi rămas în urma
tarifelor decontate de CNAS. Mai mult, între aceleaşi categorii de spitale par
a exista diferenţe majore în privinţa eficacităţii – acestea nefiind însă
niciodată analizate oficial. Aplicarea unui sistem naţional de tarifare la
spitale care se deosebesc major din punct de vedere al eficacităţii face ca
aceleaşi sume să satisfacă în grade diferite capacitatea de funcţionare a unor
spitale aparent similare. Principala acuză adusă spitalelor private este
refuzul de a primi cazurile grave, urgenţele sau acelea care presupun perioade
lungi de terapie intensivă, chiar şi în cazul în care persoanele respective
sunt “abonaţi”. Spitalele publice nu îşi permit “luxul” refuzului. Culmea este
că, şi puţinii pacienţi din aceste categorii care ajung să fie internaţi în
spitale private, sunt rapid redirecţionaţi către spitalele de stat.
Problema 4: Concurenţa pentru
personalul medical. Multe spitale private au folosit
bunul renume al medicilor din spitalele de stat pentru a-şi creşte
atractivitatea. Activitatea desfăşurată de medicul angajat la stat în unitatea
privată aflată în contract cu CNAS reprezintă o formă de concurenţă neloială la
adresă celei dintâi. Oficial, medicilor care lucrează în cadrul unor servicii
şi specialităţi deficitare le este permisă activitatea simultană în unităţi
publice şi private aflate în contract cu CNAS. Astfel de situaţii sunt însă în
mod deliberat insuficient definite. Un compromis ar putea fi acceptarea spre
contractatare concomitentă numai a medicilor angajaţi ai unei societăţi
comerciale sau persoane fizice autorizate care stabilesc relaţii contractuale
per serviciu cu spitalul de stat şi privat. Până în prezent utilizarea unei
asemenea forme de contractare a fost numai o excepţie (în judeţul Cluj). Acest
aspect, al concurenţei neloiale, este discutabil şi în situaţiile în care
medicul lucrează în cabinete medicale private care nu se află în relaţie cu
CNAS, dacă spitalele de stat îşi vor deschide paleta de servicii şi către
oferirea de servicii private.
Problema 5: Atitudinea ezitantă a
autorităţilor faţă de sectorul privat de îngrijiri de sănătate şi a
asigurărilor private de sănătate. Complementaritatea
sistemului public cu cel privat poate să asigure supravieţuirea pe termen lung
a sistemului de stat. Astfel, sistemul de asigurări private poate reprezenta
supapa de siguranţă, zona către care ar putea fi îndreptate treptat acele
prestaţii (integral sau procentual) pe care sistemul de stat nu mai are
capacitatea de a le susţine. Pentru a stimula această complementaritate,
sistemul de asigurări private de sănătate are nevoie de un obiect al
asigurării, cum ar fi opţiunea pentru un anumit medic, condiţii de cazare şi
hrană superioare, tratamente neacoperite de FUNASS, prioritate pe lista de
aşteptare. În spitalele private aflate în relaţia cu CNAS, o parte din
prestările de servicii menţionate sunt acoperite prin plăţi substanţiale,
oficiale, din buzunar. Asigurările private de sănătate nu au reprezentat pentru
autorităţi o prioritate, măsurile pentru intrarea asigurătorilor privaţi în
contract cu spitalele “de stat” fiind aproape absente. În paralel, s-a
consolidat sistemul abonamentelor, o bună parte din acestea fiind contractate
prin ocolirea literei şi spiritului legii. O analiză a dinamicii creşterii
asigurărilor private de sănătate arată însă că oferta spitalelor private nu a
intrat încă pe linia de priorităţi a persoanelor dispuse să-şi cumpere
asigurări private de sănătate.
Problema 6: Directiva privind
asistenţa medicală transfrontalieră permite să ne tratăm la Szeged cu banii din
FUNASS. De ce să nu ne tratăm şi la Bucureşti în aceleaşi condiţii?
Deşi a fost invocată public în disputa privind eventualitatea renunţării la
finanţarea spitalelor private, din punct de vedere strict legal, prevederile
Directivei privind asistenţa medicală transfrontalieră (Directiva 24/2011) nu
se aplică unităţilor medicale private dacă acestea nu sunt în relaţie cu
CNAS20. Totuşi problema are un caracter moral: poţi să accepţi plata unor
servicii către operatori din afara graniţei şi să împiedici operatorii
autohtoni să contracteze servicii similare calitativ cu CNAS? În opinia
noastră, refuzul contractării ar fi un abuz de drept, un gest de nedreptate
faţă de investitorii care şi-au riscat averea pentru a pune bazele unei afaceri
medicale. Dacă regulile de acces la fonduri sunt echitabile între stat şi
privat, cele două sisteme de furnizare de servicii ar trebui să fie privite
nediscriminatoriu. De aceea trebuie să avem în vedere o creştere a serviciilor
care vor fi contractate de către operatori privaţi cu CNAS.
Problema 7: Lipsa de competitivitate a
spitalelor publice. Aprecierea managementului spitalului
este un gest formal, în pofida existenţei unor indicatori foarte riguroşi.
Proprietarul şi administratorul spitalului, de regulă administraţia locală,
este extrem de puţin interesată de performanţa efectivă, aceasta neavând nici
un fel de responsabilităţi financiare. Multe autorităţi locale au decis să
investească în lucrări edilitare sau chiar în achiziţionarea de aparatura
medicală, în interesul bolnavilor sau din motive care ţin de relaţiile
informale cu furnizorii. O cu totul altă atitudine ar avea autorităţile locale
dacă ar avea obligaţia de a finanţa din bugetul propriu cheltuielile survenite
după ce bugetul contractat cu CNAS ar fi depăşit. CNAS a dovedit mereu
toleranţă faţă de raportările intenţionat incorecte prin care se creşte
artificial performanţa spitalelor de stat. Ordinul comun al MS şi CNAS se
reactualizează permanent, pe măsură ce sunt descoperite modalităţi sistematice
de raportare care nu reflectă realitatea cazurilor internate. Comportamentul
spitalelor publice diferă radical de cel al celor private atunci când suma contractată
cu FUNASS este depăşită. Spitalele private au mai multe opţiuni la dispoziţie
pentru a face faţă depăşirii bugetului: pot solicita o coplată nelimitată, care
depăşeşte de multe ori valoarea decontată de FUNASS, pot solicita acoperirea
integrală a internării sau pur şi simplu pot refuza internarea şi orienta
pacientul către unităţile de stat! În acelaşi timp, spitalul de stat
funcţionează în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat, având salariile
asigurate şi obligând tacit şi complet nelegal pacienţii să achiziţioneze
“consumabilele” – respectiv medicamentele şi para farmaceuticele – de la mănuşi
până la aţa de catgut. Bâlbâiala perpetuă privind coplata a făcut ca spitalele
publice, cu mici excepţii, să nu solicite coplăţi pentru rezervele amenajate la
standarde superioare sau pentru opţiunea pentru un anumit medic – acestea fiind
lăsate spre comercializare strict sub formă de mită. Spitalele private aparţin
de regulă unui grup economic care are în componenţa sa cel puţin o policlinică
în care îşi desfăşoară activitatea medici cu un bun renume profesional. Aceştia
sunt motivaţi material, încasând în jurul a 50% din suma percepută ca tarif.
Spitalele publice refuză în totalitate să introducă un asemenea sistem, lăsând
cu generozitate ca un procent de 50% să se scurgă în buzunarele medicilor care
fac consultaţii neoficiale în cabinetele proprii din spital. Trebuie create
premisele pentru că personalul medical să-şi vândă serviciile de tip privat în
primul rând prin intermediul unităţii sanitare publice.
Măsuri împotriva concurenţei neloiale
între sectorul public şi cel privat: 1) interdicţia adresată
personalului medical salariat de a lucra în paralel în două unităţi
spitaliceşti care contractează simultan servicii cu CNAS; 2) obligativitatea suportării
cheltuielilor de spitalizare prin plata per serviciu de către unitatea
spitalicească privată care transferă un pacient către un spital de stat; 3)
stimularea sectorului “de stat” să furnizeze servicii extra spitaliceşti
precum: analize în ambulator, investigaţii imagistice, distribuţia de
medicamente en-detail (farmacii cu circuit deschis), îngrijiri la domiciliu
într-un mod similar cu cel pe care-l practică agenţii economici care au în
proprietate spitale private; 4) negocierea bugetelor cu participarea
asociaţiilor de profil ale spitalelor publice şi private; 5) reglementarea
suplimentară a abonamentelor de sănătate (şi a contractelor de medicină a
muncii) şi stimularea transformării acestora în asigurări private de sănătate;
6) alocarea bugetelor pentru serviciile spitaliceşti pe zone de populaţie:
creşterea numărului de servicii furnizate de un spital să nu fie acceptate
decât după ce se constată o scădere a numărului de servicii spitaliceşti din
alte unităţi cuprinse în acelaşi buget." (-sursa-)
Observăm
că situaţia din sistemul de sănătate românesc nu este atât de simplă, cum s-ar
crede şi că nici pe departe gravele probleme din acest sistem nu pot fi rezolvate
printr-o simplă majorare de salarii şi prin oficializarea "şpăgii". De fapt, sistemul de sănătate
românesc poartă în sine, în forme specifice, toate bolile sufleteşti care
afectează societatea românească, în ansamblul său.
Mai amintim că acest sistem de sănătate românesc - ca de altfel, din păcate,
majoritatea domeniilor esenţiale ale societăţii şi statului român - este afectat
negativ de influenţa şi puterea unei caste conducătoare, unei aşa-zise elite
formată dintr-un număr mic, dar cu o mare putere decizională, de medici, manageri de spitale, profesori universitari din
universităţi de medicină aflaţi în strânsă legătură cu grupuri nefaste de
interese din mediul politic şi care, în complicitate cu acestea, folosesc
imoral şi în multe situaţii, ilegal resursele financiare, materiale şi umane
oferite de stat, de Uniunea Europeană de şi societate pentru sistemul public de sănătate românesc,
uitând, trădând deliberat ţelul suprem al oricărui sistem public de sănătate:
vindecarea celor bolnavi şi prevenirea îmbolnăvirii celor sănătoşi.
A TREIA ÎNTREBARE: este nevoie de o reformă morală a profesiei de medic, în
România?
Răspunsul la această întrebare, în
opinia mea, este unul singur şi foarte simplu: Da, avem mare nevoie de o
reformă morală a profesiei de medic!
În România avem nevoie atât de o
reformă instituţională a sistemului de sănătate, cât mai ales de o reformă
morală a profesiei de medic. Bolnavul este o persoană umană, nu este doar
"o boală", calitatea de persoană umană impune, deci, necesitatea
exprimării respectului faţă de bolnav, de către medic.
Acest respect presupune manifestarea,
din partea medicului, deopotrivă a profesionalismului şi umanismui - sau altfel
spus, din perspectiva mea, de preot de spital, exprimarea unei atitudini
creştine, de milă şi dragoste creştină pentru cel bolnav.
Asumarea,
de către medic, a valorilor morale umaniste - iar în cazul nostru, de popor
creştin, a valorilor moralei creştine - va face imposibilă apariţia unor
situaţii în care medicul să ceară sau să accepte bani de la bolnav, sub
pretextul că are nevoie de un trai decent, de bani pentru cărţi de specialitate
etc. ori a unor situaţii în care medicul îl tratează pe bolnav cu
superficialitate, neprofesionist sau chiar cu dispreţ.
Citez aici din spusele unuia dintre medicii creştini remarcabili, Dr. Pavel Chirilă
pe care am avut onoarea să-l cunosc pe parcursul activităţii mele în cadrul
Centrului pentru Studii de Teologie Aplicată al Mitropoliei Olteniei:
“Medicul creştin consultă bolnavul cu conştiinţa şi convingerea că trupul este templu al Duhului Sfânt; când atinge bolnavul, medicul atinge templul, iar când vorbeşte cu bolnavul intră în relaţie cu sufletul, adică cu veşnicia. (…) Medicul creştin este smerit şi milostiv şi se roagă pentru vindecarea bolnavilor. Medicul creştin este capabil să intre în contradicţie cu sistemul medical oficial şi sistemul politic, dacă acestea permit sau promovează lezarea trupului sau integritatea persoanei umane.” (-sursa-)
ÎN LOC DE CONCLUZII:
Vă fac o ultimă mărturisire, în final
de articol. Am avut nefericirea să descopăr că poţi fi acuzat de "talibanism" dacă spui unui medic că a
accepta bani de la bolnavi - chiar dacă tu, ca medic, nu ceri, dar accepţi dacă
ţi se dă - reprezintă un gest necreştin, imoral şi o dovadă de lipsă de milă faţă
de bolnav. În sistemul public de sănătate românesc, vor fi întotdeauna argumente pentru a accepta bani sau mai grav, pentru
a cere bani de la bolnavi: salariul de medic este mic, medicul trebuie să
trăiască decent pentru a-şi face meseria cu profesionalism, medicul trebuie
să-şi cumpere cărţi de specialitate, medicul trebuie să meargă la conferinţe de
profil etc. Da, toate acestea sunt
necesităţi fireşti, însă deopotrivă, ele sunt fireşti oricărei profesiuni -
profesor, funcţionar public, inginer, aviator, fermier, avocat, jurnalist etc.
Ce-ţi
rămâne atunci de făcut, ca medic, dacă necesităţile tale profesionale şi
personale sunt comune cu cele ale oricărui om care munceşte în ţara asta, dar
sistemul este incapabil să le acopere?
Rămâne, pe de o parte, să lupţi pentru
reforma sistemului, prin mijloace legale şi morale, iar pe de altă parte, să ai milă de bolnavul a cărui viaţă o ai
în mâinile tale.
Aşa că, domnule medic, ai de ales între a fi moral sau a fi imoral, a fi creştin sau a fi necreştin... cale de mijloc nu există.