Cinci scenarii pentru autonomia nucleară a Europei. Ce opțiuni are bătrânul continent
0Dezbaterea privind o posibilă autonomie nucleară europeană nu este nouă. Ea datează încă din zorii erei atomice, înainte de semnarea Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNP). În Europa, doar două state au devenit puteri nucleare – Regatul Unit și Franța – în timp ce Statele Unite au construit, în cadrul NATO, un sistem de „descurajare extinsă”.
Practic, Washingtonul a desfășurat arme nucleare pe continent, oferind aliaților o „umbrela” strategică. În anii ’50–’60, acest mecanism a funcționat ca un „vaccin” american împotriva proliferării nucleare în Europa, pe fondul amenințării sovietice.
Astăzi însă, echilibrul transatlantic pare mai fragil. Încrederea în caracterul automat al garanțiilor de securitate americane a fost zdruncinată încă din 2016, odată cu alegerea lui Donald Trump. Revenirea sa la Casa Albă a readus în prim-plan o întrebare incomodă: ce se întâmplă dacă Europa nu se mai poate baza pe deplin pe scutul nuclear american?
Cum funcționează „umbrela” nucleară americană
Modelul actual de descurajare nucleară din Europa se sprijină în principal pe SUA, cu o contribuție limitată a Regatului Unit și cu autonomia deplină a Franței, care nu face parte din Grupul de Planificare Nucleară al NATO, scrie Zerkalo Nedeli.
Aproximativ 100 de bombe nucleare americane de tip B61 sunt amplasate în baze aeriene din Germania, Belgia, Olanda, Italia și Turcia. Ele rămân sub control american, dar pot fi utilizate de aviația statelor-gazdă, în cadrul așa-numitului „nuclear sharing” – un aranjament prin care aliații participă la planificare și la eventuale misiuni.
Utilizarea acestor arme este strict controlată prin sisteme electronice speciale (Permissive Action Links), care împiedică orice folosire neautorizată. Cu alte cuvinte, fără aprobarea conducerii americane, armele nu pot fi activate.
În paralel, Regatul Unit deține patru submarine echipate cu rachete Trident II, integrate în arhitectura NATO. Franța dispune de un arsenal propriu, complet autonom: submarine nucleare și avioane Rafale capabile să transporte rachete ASMP-A cu focoase nucleare.
Nucleul problemei: ce opțiuni are Europa?
Pe fondul incertitudinilor politice de la Washington, experții europeni discută cinci scenarii principale pentru viitorul descurajării nucleare pe continent:
1. Menținerea modelului actual (dependența de SUA).
Este varianta cea mai realistă pe termen scurt. Nu presupune schimbări majore și nu încalcă TNP. Totuși, ea rămâne vulnerabilă la schimbările de politică internă din SUA.
2. Consolidarea rolului Franței și Regatului Unit.
Cele două state dețin împreună aproximativ 500 de focoase. O implicare mai accentuată ar putea întări descurajarea europeană, dar ridică întrebări sensibile privind controlul deciziilor și coordonarea strategică.
3. Crearea unui cadru european instituționalizat.
Ar presupune o structură comună de consultare și eventual finanțare, fără a transfera controlul efectiv asupra armelor. Parisul și Londra ar trebui însă să accepte o formă de „partajare” politică a responsabilității – un pas delicat.
4. Programe nucleare naționale noi.
Germania sau Polonia ar putea, teoretic, dezvolta propriile arme. În practică, acest lucru ar însemna ieșirea din TNP și o criză majoră în Europa. Este considerată cea mai destabilizatoare opțiune.
5. Miza exclusivă pe forțe convenționale.
O creștere masivă a capacităților militare clasice – armată, industrie de apărare, sisteme antirachetă. Politic, este o opțiune mai ușor de acceptat. Strategic însă, ar putea crea o asimetrie față de Rusia, care dispune de un vast arsenal nuclear.
Între descurajare și realitate
Discuția europeană nu pornește din ambiții, ci dintr-o percepție tot mai clară a riscurilor. Chiar dacă ordinea internațională este tensionată, Tratatul de Neproliferare Nucleară rămâne piatra de temelie a regimului global de control al armamentului, notează zn.ua.
Pentru Europa, dilema este una strategică: cât este dispusă să riște pentru a-și garanta securitatea în fața presiunii nucleare ruse?
În prezent, descurajarea nucleară – în mare parte americană – reduce nevoia unei mobilizări militare masive. Dar experiența Ucrainei arată că, în războaiele moderne, precizia și capacitatea industrială pot conta mai mult decât puterea brută a focoaselor.
O eventuală autonomie nucleară europeană ar putea spori credibilitatea descurajării în fața Moscovei. Însă, dacă ar deveni un substitut pentru investițiile în forțe convenționale, ar putea produce efectul invers: creșterea tentației de a acționa „sub pragul nuclear”.
În acest context, Europa pare să caute o formulă de echilibru – una care să combine consolidarea capacităților militare clasice cu menținerea unei umbrele nucleare credibile, fără a fractura arhitectura de neproliferare.
Se încarcă comentariile...
