Berlinală 74, penultima zi

 Două filme chinezești diametral opuse, unul care se petrece într-un subsol salubru, și celălalt într-o școală, cu adolescenți. Primul : Republica, este numele unei spelunci, unde se bea, se consumă droguri și se face sex la întâmplare, într-o mizerie și o dezordine de nedescris, și unde i se face apologia lui Mao, pe muzică americănească, mai ales Bob Dylan, dar și actualului președinte, care le dă apă caldă, curent electric, nu mor de foame și nu cad bombe. Șocant, înspăimântător și dezgustător.

Al doilea : Fata care a stat în banca ei/ Kai Shi De Qiang  are și un slogan al clasei: Studiază serios și vei trăi mai bine. Este despre un el și o ea, între care se înfiripă un pic de iubire, unde conflictul pornește de la o armă de start, la sport, iar unul dintre pesonajele esențiale e o pungă roșie, de plastic, care zboară, deși nu e vânt, și poate deveni o mască la îndemână, contra timidității. Sau ajută și la auto-critică. Și amintește voluntar sau involuntar de American Beauty. 

Iranianul, stabilit la Berlin, deci prezent, care și-a strecururat, ca să deruteze și tenteze porecla sa de Parajanov, în titlu : Ce-a visat Parajanov ? oferă niște filmări cu mulți pixeli și zoom, conversații anodine cu părinții și un iubit. De remarcat o evidență care ne-a scăpat : noroc că s-au inventat anotimpurile și avem despre ce discuta: despre vreme,dar și o scrisoare de mână, în farsi, de iubire, pentru mamă și dacă nu știați, există și o bere… islamică.

Nemțescul Mai mulți întrunul/Alle Die Du Bist, e un caz de psy, care merge până la extreme, cu o parteneră de viață înțelegătoare și pe care cel cuprins non-stop de crize de panică, reușește s-o destabilizeze definitiv. În fabrica în care e muncitoare, e confundată cu o româncă : Aurica, dar care nu apare în peisaj.

Marea surpriză a fost însă Strangers case, care poate fi un joc de cuvinte despre bagajul sau cazul străinilor, turnat în Iordania, Turcia, Italia și Grecia, și care începe la Alep, acum 8 ani, de care auzim la știri, dar pe care îl tratăm cu indiferență. După această vizionare, la Palatul Festivalului, într-o sală nu prea plină (Păcat !), punctul de vedere se va fi schimbat pentru totdeauna, și față de conflictul criminal din Siria, și față de medici, bărbați și femei, și familiile lor, de refugiați și de profitorii, fără scrupule, dar și față de salvatorii, care nu precupețesc niciun efort. Și la proiecție și la conferința de presă, s-au vărsat lacrimi de nestăvilit. Trag nădejdea că un asemenea film, care te ține cu sufletul la gură și în care intri cu totul, ne-ar putea face mai buni, ca doctorița Samira.          

 Irina-Margareta Nistor, direct de la Berlin