Berlinală 74, a 5-a zi : a vocilor bizare și a sunetelor obsedante
0Rămăsesem datoare cu Dahomey, al regizoarei franco-senegaleze, Mati Diop, aflată deja la a doua generație, și care a speculat repatrierea unor obiecte de artă în actualul Benin, recuperate de la coloniștii francezi. Statuile vorbesc, cu timbre cavernoase, care amintesc de cele modificate pentru martorii care-și ascund identitatea.
Șincronicitate curată, apare și documentarul Empty Grave, semnat de două tinere cineaste, despre coloniștii nemți din Tanzania, despre care nu-mi amintesc să fi învățat la școală, știam că a fost dominion britanic. Scopul unei familii căreia i-a fost ucis un strămoș, torturat și spânzurat, că s-a răzvrătit, fiind să recupereze craniul, pentru a-l îngropa în țara lui, aflat inițial în arhivele etnologică berlineze, pentru a se studia mai bine rasele, și apoi vândut în America. Și mai urmăreau, pe bună dreptate, și schimbare numelui unei străzi din capitala germană, cea a torționarului, de o cruzime abominabilă, cu cea a victimei. Un întreg ceremonial de înmormântare, în lipsă, cu incantații, dar și cu un obicei surprinzător : cei rămași să-și ceară iertare, și nu dispărutul să fie iertat de păcate. O traumă transgenerațională ce trebuie tratată și o încercare de reumanizare, s-a explicat la Q&A. M-am amintit iar de rămășițele pământești ale deținuților din închisorile comuniste. Spaniolii au început acest proces de vindecare pentru ucișii din perioada franchistă, după cum am văzut déjà în filmul lui Almodovar. Poate această soluție preluată ar da un îndemn mai solid și în România.
Și în Langue etrangere/ Limbă străină se constată și de partea franceză și de cea germană o neintegrare, inclusiv în licee și în bullyingul exercitat, ceea ce face ca două adolescente din Alsacia și Leipzig să piardă busola și să adere la periculoase mișcări extremiste, după ce s-au socotit neînțelese, s-au apucat de droguri și de experiențe amoroase ,mai puțin firești. Mamele cu probleme de cuplu sunt interpretate exemplar de Nina Hoss și Chiara Mastroianni. Regizoare Claire Berger.
Și Ivo e tot ideea unei cineaste : Eva Trobisch, despre o asistentă, pentru medicina paliativă, doar că e cumplit să vezi atâtea detalii pentru bolile în faze terminale, totodată însă capeți și mai multă admirație pentru cine are tăria să facă meseria asta, și pentru așezămintele, care există și la noi, precum Hospice Casa Speranței.
Architecton n-a fost cum mă așteptam un Metropolis de mileniul 3, ci o cascadă de pietre căzătoare, care se prăbușesc asurzitor, și din care se reconstruiește o lume mai așezată și care să reziste. Un exercițiu de sunet și o avalanșă de imagini.
Și seara s-a încheiat cu Pepe hipopotamul vorbitor, (care în scurta animație amintea de elefănțelul Babar, cu care am învățat alfabetul), dar s-a dovedit o poveste de o incoerență, care a făcut sala să rămână cu multe locuri goale.
Irina-Margareta Nistor, direct de la Berlin
Se încarcă comentariile...
