Băsescu şi Ponta: competiţia pentru Basarabia

Premierii Victor Ponta şi Iurie Leancă, împreună cu comisarul european pentru Energie Guenther Ottinger

Inaugurarea, pe 27 august 2013, a conductei de gaz Iaşi-Ungheni – eveniment ce marchează simbolic începutul independenţei economice şi, pe cale de consecinţă, a emancipării politice reale a Republicii Moldova faţă de Federaţia Rusă – a adus între Prut şi Nistru, inevitabil, şi competiţia politică internă românească.

Duelul Băsescu-Ponta fusese anunţat câteva săptămâni mai devreme prin vizita din 17 iulie curent a preşedintelui român la Chişinău. În ambele situaţii, cei doi protagonişti şi-au adresat replici indirecte, s-au ironizat reciproc, aruncându-şi unul altuia acuzaţia de nesinceritate sau de „promisiuni fără acoperire“ făcute moldovenilor, în dorinţa de a le câştiga simpatiile şi, bineînţeles, voturile.

Basarabia a devenit, deodată, un trofeu de râvnit pentru politicienii români. După ce în primii ani postrevoluţionari subiectul părea confiscat de partida naţionalistă a lui C.V. Tudor, care reuşise să-l compromită prin asocierea abuzivă a dramei românilor din teritoriile înstrăinate cu retorica de tip ceauşist, Traian Băsescu a fost primul politician român care a luat în considerare componenta basarabeană în strategiile sale electorale şi nu a greşit: mai degrabă diaspora şi românii din regiunile limitrofe au înclinat balanţa realegerii sale în 2009. Acum, se pare, că şi USL şi, în speţă premierul Victor Ponta, iau în calcul „zestrea“ Basarabiei, încep să privească peste Prut cu mai multă atenţie, deoarece este un teritoriu cu potenţial electoral românesc. Un potenţial în creştere.

Dezamăgiţi şi dezgustaţi de luptele din sânul Alianţei pentru Integrare Europeană de la Chişinău, basarabenii au fost şocaţi să constate că la Bucureşti răsună un adevărat discurs de exterminare între două tabere politice rivale, USL şi PDL, o confruntare extremă ce debarca guvernul Mihai Răzvan Ungureanu, după nici două luni de la învestirea acestuia şi, ulterior, care culmina cu încercarea de demitere a preşedintelui Băsescu. Şi asta într-o perioadă în care sprijinul statului român pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, la Bruxelles şi în alte capitale occidentale, era esenţial.

Cetăţenii români dintre Prut şi Nistru nu plătesc impozite în România şi nu contribuie la fondul naţional de pensii, dar reprezintă o resursă umană preţioasă, insuficient valorificată, o extensie firească şi necesară a energiei vitale a poporului român, aducând cu ei o zonă de maximă importanţă pentru securitatea şi interesele geopolitice ale României. De aceea, a te răzbuna pe basarabeni pentru că îl votează în majoritatea lor pe Băsescu este meschin, miop şi lipsit de simţ strategic. Băsescu conduce detaşat în Basarabia, pentru că este cunoscut mai bine, a fost de mai multe ori aici, şi-a pliat discursul pe aşteptările moldovenilor, i-a mai şi deranjat pe ruşi (de pildă, replica sa memorabilă, dată unui membru din delegaţia Moscovei, în plenul şedinţei APCE, de la Strasbourg, care acuzase România de „expansionism“ în raport cu Republica Moldova: „România nu are experienţa anexării altor teritorii!“, a spus scurt preşedintele). Gesturi care le-au mers la inimă moldovenilor, ca să nu mai vorbim de meritul de a fi deblocat procesul de redobândire a cetăţeniei române, pe care îl „îngheţase“ guvernul Năstase în 2002.

Sigur că populismul culege roade şi în Moldova, ca peste tot. Dar nu ai decât să demonstrezi că eşti mai bun, că faci lucruri pe care basarabenii să le aprecieze şi le vei câştiga sufragiile. Acest adevăr este valabil pentru orice guvernare de la Bucureşti. E firesc ca şi basarabenii să opteze pentru diferite partide din România, e firesc să aibă şi ei de unde alege, iar schimbările politice nu ar trebui să afecteze atitudinea statului român faţă de Republica Moldova, să treacă pe linie moartă programele pe care România le desfăşoară la est de Prut. Or, tocmai asta s-a întâmplat, cum am mai avut prilejul să o spun, în cazul Institutului Cultural Român, care finanţa câteva reviste de cultură basarabene: ele au căzut „victime colaterale“ ale războiului politic intern din vara anului 2012.

România ar trebui să se orienteze spre nume şi echipe valoroase din Moldova, să sprijine şi să dezvolte proiecte care şi-au dovedit seriozitatea în timp. A fost o mare greşeală, într-o vreme, să mizeze pe un singur partid – PPCD –, cel care acorda „legitimaţii de românism“ şi avea dreptul exclusiv să gestioneze fluxurile financiare destinate Basarabiei, ca până la urmă să deraieze, politic şi moral, şi chiar, aşa cum consideră mulţi, să trădeze cauza românească. Ar fi înţelept ca Bucureştiul să conlucreze cu toate forţele proeuropene de la Chişinău (inclusiv cu „proeuropenii moldovenişti“ - apud Dan Dungaciu), nu doar cu cei ce declară că sunt „români“ şi că vor „Unirea acum“, împănându-şi „iubirea de Ţară“ cu numeroase greşeli de limbă. România are nevoie de o bază de simpatie mult mai largă şi mai diversificată în Republica Moldova (apartenenţa sa la Clubul Occidental o cere). Or fi basarabenii o „rudă săracă“, dar spiritul lor critic nu poate fi suspendat. Mai ales de când, muncind şi călătorind în Europa, au dobândit un termen de comparaţie în raport cu realităţile de acasă.

„Republica Moldova este de departe prioritatea numărul 1 a României“, declara ministrul de Externe Titus Corlăţean, în deschiderea Reuniunii Anuale a Diplomaţiei Române din luna august de la Bucureşti. Mi-aş dori ca această viziune să şi-o însuşească întreaga clasă politică românească. „Competiţia pentru Basarabia“ este benefică nu numai pentru autohtonii de aici. Moldova este debuşeul ce poate uni forţele politice româneşti, le poate oferi o cauză generoasă, un obiectiv de unitate naţională după aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană. Dacă îmi permiteţi să fiu ceva mai „liric“ sau mai „cioranian“, aş spune că România are nevoie de Basarabia pentru a se trata de ură. De ura de sine. Şi de „fatalitatea“ de a fi o naţiune frustrată.