Avangarda #13 - invitat, Răzvan Bucuroiu

0
0

O discuţie cu Răzvan Bucuroiu, publicist, realizator TV şi director fondator al revistei Lumea credinţei. De asemenea, Răzvan Bucuroiu este unul dintre „pionierii” presei religioase în România şi redactorul-şef al editurii Anastasia, editura care a reuşit să aducă în publicului românesc de după Revoluţie marile titluri are literaturii ortodoxe, interzise pentru mulţi ani în România comunistă.

Unul dintre „ucenicii” de seamă ai talentatului Sorin Dumitrescu, invitatul de astăzi al Avangardei, cu Ionuţ Vulpescu ne vorbeşte despre experienţa iniţiatică trăită alături de maestrul Sorin Dumitrescu, despre cărţile-revelaţie care i-au modelat calea, despre marii predicatori ai Bisericii noastre şi despre „pionieratul” presei religioase. Un dialog despre credinţă, Biserică, despre pregătirea spirituală şi arta întrebării corecte, cu teologul şi fostul ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu.

Episodul XIII al podcast-ului poate fi urmărit integral accesând link-ul: https://youtu.be/rWHDdY6rjLk

Rating şi breaking-news – două feţe ale precarităţii culturale în spaţiul media

Ionuţ Vulpescu: – Bună ziua, la o nouă ediţie a podcast-ului Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu! Un invitat special în această duminică, la prânz. Răzvan Bucuroiu, editor, jurnalist, realizator TV, unul dintre pionierii jurnalismului religios în România. Răzvan, mulţumesc că ai acceptat invitaţia mea!

Răzvan Bucuroiu: – Cu mare drag, Ionuţ! Sunt încântat să trec pragul acestei producţii TV, care se vede că e şi o producţie spirituală, culturală, nu doar o “simplă“ producţie TV on line.

I.V. – În orice caz, eu asta îmi doresc, mai cu seamă că, fără a fi nostalgic neapărat, duc dorul unor emisiuni TV, al unor talk-show-uri culturale cu care am crescut, cu care ne-am obişnuit şi cu care adolescenţa noastră a fost răsfăţată. Dacă mă gândesc numai la „Serata muzicală” a lui Iosif Sava, mi se pare şi astăzi un produs de neegalat pentru televiziunea publică.

R.B. – Desigur! Cu toţii ne-am hrănit din acele momente unice în care, practic, toată crema intelectualităţii era adunată acolo, sub bagheta unui mare vrăjitor. Pentru că, într-adevăr, Iosif Sava era un mare vrăjitor! Mai era şi Corneliu Todea, dacă ţii minte, avea şi el o emisiune asemănătoare.

I.V. – „Arta ABC” se numea. Era directorul de la Teatrul „Ion Creanga”. Stelian Tănase făcea „Orient express”. Mai târziu, profesorul Nicolae Manolescu, „Profesiunea mea, cultura”, la ProTV şi alţi scriitori, printre care Florin Iaru şi Mircea Vasilescu. Postul public, în general, îşi răsfăţa telespectatorii şi era cumva conform cu menirea pe care o are prin Constituţie, aceea de instrucţie şi educaţie.

R.B. – Da, pentru că îşi permitea să facă acte pure de cultură, care în alte staţii tv nu ar fi fost posibile atât de uşor, pentru că totuşi cultura nu face rating – cel puţin la noi în ţară. Deşi fenomenul poate fi generalizat. La TVR mai este şi producţia Eugeniei Vodă, care este o emisiune de înaltă ţinută intelectuală.

I.V. – „Profesioniştii”, da! De asemenea, emisiunea Marinei Constantinescu, „Nocturne”. Sunt totuşi câteva exemple. Sunt insule care nu mai dau un arhipelag neapărat. Ai folosit un cuvânt magic în televiziune şi în vieţile noastre, „rating”. Oare nu e o prejudecată? Oare înainte de a cere rating, nu ar trebui să prezentăm publicului lucruri de calitate şi apoi să vedem dacă avem rating sau nu?

R.B. – Da, e o discuţie complicată, care nu s-a lămurit încă, teoretic, pe deplin. Ce ar trebui să facă televiziunea publică? Rating sau acte de cultură, să informeze corect? Ce vrem de la această instituţie media? După părerea mea, nu ar trebui să fie măsurat rating-ul TV, pentru că, fiind un serviciu public, este pus în slujba oamenilor, a formării şi instruirii lor. Aşadar, ştim că există profesionişti în televiziunea publică şi fac exact ceea ce trebuie să facă.

I.V. – Tu când ai intrat în televiziunea publică?

R.B. – În 1998. Sunt ceva ani de atunci.

I.V. – E anul în care moare, din păcate, Iosif Sava, în vara lui 1998.

R.B. – Aşa este. O foarte mare pierdere! De aceea zic că acest zeu al rating-ului ar trebui pus şi el cu botul pe labe, pe alocuri, fiindcă rating se poate face foarte uşor în condiţii de precaritate intelectuală, culturală. Trebuie să admitem această realitate.

I.V. – Crezi că o să scăpăm vreodată de breaking-news-urile despre nimic sau vor domina vieţile noastre?

R.B. – Nu cred că vom scăpa, pentru că nu avem cum. S-a dovedit a fi o reţetă de succes, este uşor de accesat: Breaking-news! Lumea devine atentă, chiar dacă nu vinzi nimic, nu livrezi un conţinut profund sau chiar un adevărat breaking-news. Lumea încă muşcă şi va muşca din această fumigenă de presă. Este foarte păcat, pentru că infantilizăm publicul şi îl superficializăm emoţional. Cred că, cel puţin în cazul televiziunii publice, avem un alt tip de public, un public puţin mai în vârstă, puţin mai asumat, cu oarecare criterii şi cu oarecare principii de viaţă. Asta arată şi demograficele pe care le studiem zilnic. În rest, tot acest delir, toată această sarabandă de braking-news-uri nu cred că ajută, în primul rând, la balansul emoţional pe care trebuie să îl aibă publicul telespectator, marile comunităţi de oameni. Câteodată ni se vinde foarte uşor... nimic. Un nimic împachetat, colorat şi nu cred că este un lucru bun.

45 de ani de prigoană ai cărţii creştine şi pionierii presei religioase în România

I.V. – Vorbeam împreună înainte de a începe acest dialog, când îmi aminteam un episod petrecut în anii ‘90. Eram în liceu, în clasa a XI-a, la Seminarul Teologic din Târgovişte, şi fondasem prima revistă a unui liceu din judeţul Dâmboviţa. Un exemplu care a fost urmat apoi de alte licee. Eram preşedintele filialei din Dâmboviţa a Ligii Tineretului Ortodox, la vremea respectivă, şi am condus vreo câteva ediţii un festival, „Filocalia”, care avea nişte replici în ţară. Una din ele era în Dâmboviţa. Organizam nişte seri absolut extraordinare atunci. Au fost la Târgovişte Părintele Galeriu, în două rânduri, regretatul poet Ioan Alexandru, academicianul Virgil Cândea, poetul Cezar Baltag, profesorul Alexandru Duţu. Nume importante! Oameni care făceau această sinteză între cult şi cultură; „oameni punte” între cult şi cultură. Şi am vorbit atunci cu domnul Sorin Dumitrescu. Fundaţia Anastasia a fost reprezentată la Târgovişte, în 1994 cred, de către tine. Câţi ani aveai?

R.B. – Cred că în jur de 30.

I.V. – Eu aveam vreo 16-17. Aceea a fost prima noastră întâlnire la Club Petrol, cum îi ziceam noi, pe bulevardul Castanilor. Ai prezentat nişte cărţi ale Fundaţiei.

R.B. – Da, pentru că, în acea vreme, totuşi, editura Anastasia era vârful de lance al producţiei editoriale pe parte religioasă. Practic, noi am desţelenit un ogor. Am fost primii care am băgat plugul în brazdă şi am tras brazde adânci. Pe urmă, au apărut şi multe alte edituri. Foarte bine! Dar noi am fost totuşi cei care am urnit această inerţie datorată regimului ateist de tristă amintire. Până la urmă, era o lipsă de cunoaştere generalizată la nivelul lumii româneşti de atuci. Imaginează-ţi că totuşi cartea ortodoxă, cartea creştină, a fost prigonită timp de 45 de ani, ca şi presa creştină, dealtfel. Când ne-am apucat să facem presă creştină, în 1990, în paginile României libere, eram adevăraţi pionieri. Nu aveam de unde să ne revendicăm ca tradiţie, ca meşteşug, ca scriitură. Nu am avut părinţi, pentru că timp de 45 de ani, părinţii noştri nu au existat, acest tip de presă fiind interzis de către regimul ateist. Aveam eventual bunici, dintr-o zonă interbelică, dar deja lucrurile nu mai semănau ca experienţă şi necesitate istorică. Eram deja într-o altă paradigmă a devenirii noastre şi ca biserică, şi ca eclezie, şi ca închegare a unei conştiinţe a laicatului. De aceea, a trebuit să “inventăm“ singuri nişte formule, nişte tehnici, a trebuit să ne alimentăm entuziasmul care era uriaş atunci. Ni se părea, în acei ani, că puteam să facem orice ne-am fi propus! Parcă Duhul Sfânt ne sufla în pânzele curajului şi ale acţiunii. Au fost ani cu adevărat incredibil! Nu se mai pot replica azi. Pur şi simplu noi am dat o mână de ajutor, ca nişte moaşe editoriale sau de presă, ca această lume să se nască. Eram conştienţi de ceasul acela de onoare şi sânge, din 1989, de jertfa celor care s-au dus până la capăt pentru a-şi obţine lor şi celorlalţi libertatea, cu preţul vieţii.

În urmă cu 30 de ani se striga: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Astăzi, pare că nu mai avem ce să spunem lumii

I.V. – „Vom muri şi vom fi liberi!” nu s-a strigat nicăieri în altă parte, doar la Bucureşti.

R.B. – Strigăt colectiv absolut mistic!

I.V. – Nerepetabil în nicio altă revoluţie din acel an, 1989. Doar la Bucureşti s-a strigat „Vom muri şi vom fi liberi!”.

R.B. – În mod paradoxal, deşi eram o populaţie înfometată, înfrigurată şi speriată, oamenii îşi doreau cel mai mult libertate. Asta era totuşi ce ne lipsea în mod evident, abitir. În rest, sigur că eram flămânzi, eram săraci, înfriguraţi, dar cel mai mult voiam libertate.

I.V. – Crezi că 30 de ani mai târziu, accentul este pus în spaţiul românesc tot pe libertate sau, mai degrabă, pe nevoi de ordin material?

R.B. – Greu de spus, pentru că s-a schimbat foarte mult structura mentală, ethos-ul acesta colectiv. Oamenii, constat din ce în ce mai mult, nu mai au principii, nu mai au idealuri mari în viaţă, nu mai putem forma comunităţi importante care să fie însufleţite de un ideal, care să aibă ca osatură, ca ţesătură, un ideal – în afară de idealul personal al devenirii fiecăruia. Idealuri comune, comunitare, nu prea mai avem. Ultimul nostru mare proiect, de ţară, a fost intrarea în Uniunea Europeană. După care, parcă, totul a intrat într-o zonă gelatinoasă, vâscoasă, orizontalizată.

I.V. – Integrarea în Uniunea Europeană şi în NATO a fost un proiect al anilor ‘90, cumva consecinţa momentului revoluţionar 1989, dar au trecut 20 de ani de atunci.

R.B. – Părem a fi fără niciun fel de căpătâi, ca naţiune, care totuşi este pusă într-un concert important al naţiunilor europene, în acest club select din care era firesc să facem parte, în cele din urmă. Însă noi, ca structură naţională, a unei ţări importante, a unui stat articulat, mi se pare că nu prea mai avem ce spune lumii şi pentru ce ne “tura“ energiile. Singura instituţie care pot spune că mai are un ideal este Biserica. Este cea care, într-adevăr, de-a lungul veacurilor şi până în ziua de azi, dar şi peste veacuri, are acest ideal al rafinării morale a poporului, a conducerii lui către orizontul de “dincolo“ şi către revelaţia hristică, până la urmă... În rest, sunt foarte puţine entităţi care pot să spun că mai au un proiect pe termen lung, au proiecte serioase, care să convingă masiv lumea.

Exonerat de frică prin credinţă. Sub aripa lui Sorin Dumitrescu

I.V. – Am vorbit despre lumea creştină la România liberă, în anii ‘90, despre Fundaţia Anastasia, despre editura Fundaţia Anastasia, care era foarte prolifică şi pe care ai condus-o de tânăr: aveai până în 30 de ani când ai fost redactor-şef al editurii Anastasia. Cum a fost întâlnirea cu Sorin Dumitrescu şi ce rol joacă el în viaţa ta?

R.B. – Tulburătoare, pentru că m-a luat... de mic. Eram student la Geografie pe vremea aceea şi tata fusese prieten cu el. Printr-un concurs de împrejurări am ajuns – până să cadă comunismul, prin anii ‘86-’87 – la el, la atelier.

I.V. – Atelierul de lângă Biserica „Sfântul Silvestru”.

R.B. – Exact. Atelierul lui de atunci era o oază în care se vorbea incredibil de liber, în care Sorin perora, ţinea discursuri fulminante despre libertate, despre credinţă, despre cultură, dezinhibat complet şi ignorând orice potenţial pericol de a fi ascultat, turnat.

I.V. – Erau anii ‘80.

R.B. – Anii ‘86-‘87. Era comunismul terminal care produsese formele acelea de teroare difuză. Dar Sorin părea că este exonerat de această frică, frică pe care o resimţeam cu toţii, într-un fel sau altul. Adică nu era uşor să trăieşti în lumea lui Ceauşescu, era chiar un lucru complicat.

I.V. – Era cea mai dură, exceptând-o poate pe cea din Albania, cel mai dur regim comunist din estul Europei.

R.B. – Da. Şi era fără orizont. Părea fără scăpare. Păream prinşi în această cursă a sărăciei, a ideologiei şi a terorii. Eram totuşi nişte oameni terorizaţi, haideţi să ne amintim! Cel puţin cei cu tâmple argintii ca şi mine, trebuie să îşi amintească aşa cum a fost. Sorin m-a luat sub aripa lui. A început să mă hrănească cu literatură duhovnicească, iar când am primit în dar Filocalia, toate volumele, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloaie, a fost un regal. Sorin primise credinţa de la părintele Galeriu. Dar la părintele Galeriu a ajuns prin Nicolae Steinhardt. Pot să spun asta, pentru că este o poveste foarte frumoasă. A ieşit odată în faţa atelierului şi s-a întâlnit cu Nicolae Steinhardt care mergea grăbit; era micuţ de stat, vioi, ager. „–Bună ziua, domnule Sorin!”, „– Domnule Steinhardt, ce faceţi?”, „– Uitaţi dau fuga la biserică pentru că predică Părintele Galeriu.” Sorin, deşi stătea în cartier şi ştia foarte bine Biserica „Sfântul Silvestru”, a spus: „– Bine, dar ce e special în asta?” Şi i-a răspuns lui, ca în Evanghelie: „– Veniţi şi vedeţi!” Exact aşa. Sorin s-a dus la biserică şi de atunci a fost nedezlipit de Părintele Galeriu, care i-a devenit şi duhovnic. Aşa am ajuns şi eu creştin, pentru că eram o persoană care nu băgasem de seamă toate aceste realităţi. La mine în casă nu se vorbea despre credinţă. Părinţii mei erau profesori de română, dar despre credinţă – mai nimic. Aveam un unchi preot, deţinut politic, dar asta nu însemna atunci mare lucru pentru mine. Sorin Dumitrescu m-a pus pe calea credinţei într-un mod spectaculos, pentru că el era şi un mare artist, o persoană excepţională sub toate aspectele, având şi nenumărate talente. Sorin are teoria talentului secund: un om are un talent al lui, dar mai are şi alte câteva, pe care şi le poate accesa oricând şi poate să performeze chiar. Sorin picta foarte bine, scria foarte bine, cânta la pian, la chitară, compunea. Era chiar „multi-tasking”, cum s-ar spune acum.

I.V. – Deci s-a produs întâlnirea la finele anilor ‘80, când Părintele Galeriu vine de la Ploieşti, de la Biserica „Sfântul Vasile”.

R.B. – Da. Acolo a fost paroh, după ce a făcut şi puşcărie politică, asta ştim foarte bine. După care a venit, prin anii ‘70 şi ceva, profesor la facultatea de teologie şi paroh la „Sfântul Silvestru”. Părintele Galeriu era şi el un spectacol duhovnicesc în sine.

I.V. – Unul din marii predicatori ai Bisericii noastre.

R.B. – Se spune că cel mai mare predicator al secolului XX a fost Toma Chiricuţă, un mare orator. Neprinzându-l pe Toma Chiricuţă, fiind vorba despre perioada interbelică, însă văzându-l pe Părintele Galeriu cu ochii mei, pot să spun că era un spectacol al mărturisirii la modul absolut.

Apostoli ai credinţei

I.V. – Poţi să spui, cunoscând multe nume din lumea Bisericii ortodoxe, mari duhovnici, mari predicatori, poţi să spui de cine te simţi mai apropiat? Care au fost oamenii care te-au influenţat?

R.B. – În afară de Sorin, care a avut influenţa majoră asupra vieţii mele, pot să spun că m-au impresionat în mod categoric Părintele Galeriu şi Părintele Stăniloae. Am fost de faţă când s-a scris acea carte referenţială, “Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae“.

I.V. – Un bestseller al acelei epoci.

R.B. – Puţin spus. Şi un “bestseller“ de inimă, duhovnicesc, întăritor şi formativ, nu numai un record de vânzări. Apropo de asta, mai era şi cartea “Între Dumnezeu şi neamul meu“, a lui Petre Ţuţea pe care a editat-o Sorin, cu inuiţia lui remarcabilă. L-am cunoscut şi pe Ţuţea, dar nu m-am apropiat foarte mult de el. Viaţa nu m-a pus într-o intimitate cu acest om special, însă m-a impresionat teribil. Ioan Alexandru iarăşi era persoana care, pur şi simplu, ardea pentru credinţă. Sunt câţiva în acest lot restrâns de “performeri“ ai Duhului.

I.V. – Cursurile lui din anii ‘80, la Facultatea de Litere, sunt pentru toţi cei care mergeau acolo în pod, la mansardă, memorabile. Şi e unul dintre cei mai buni poeţi ai unei generaţii extraordinare, generaţia ‘60 în poezie. L-am cunoscut şi eu. Am avut câteva întâlniri cu el.

R.B. – Un poet imnograf. Eu l-aş pune la categoria imnografi, psalţi, în această categorie “eterică“ l-aş plasa, dacă îmi permiţi. Sunt câteva conştiinţe care, pur şi simplu, au dus în spate Biserica în acei ani, cu o forţă formidabilă. Ardeau de dorinţa de a comunica adevărul revelat, încât nu putea să nu se simtă ceva în tine la contactul cu aceşti creştini refernţiali.

Biserica lucrează cu un altfel de timp

I.V. – În ultimii ani, dacă îl întrebi pe Sorin Dumitrescu ce face spune că îşi vede de treabă.

R.B. – Are, Slavă Domnului, foarte multă treabă! Excelează în toate...

I.V. – Aşa mi-a spus şi preşedintele Academiei când am deschis acest podcast; am avut o discuţie cu profesorul Ioan Aurel Pop. L-am întrebat dacă se va implica în spaţiul public, dacă va face politică aşa cum mulţi acreditează această idee. Şi mi-a spus că nu, că el este cercetător şi că vocaţia lui este de profesor. Şi că, în România, este bine ca fiecare să îşi vadă de treaba lui. Din nou această idee. Crezi că sunt foarte mulţi în România care nu-şi văd de treabă şi fac lucruri la care nu se pricep? E o ieşire din aşezarea noastră? E un tip de presiune externă care ne obligă să ne asumăm roluri la care nu ne pricepem?

R.B. – Pentru că am vorbit despre Petrache Ţuţea, îl invoc acum cu celebra lui zicere: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”. Ne aflăm foarte mulţi dintre noi în treabă, pentru că este încă o lume neaşezată, o lume dezechilibrată. Pe de altă parte, dacă nu faci un efort ca să îţi găseşti alveola care te reprezintă, în care poţi să performezi, nu poţi să afli dacă locul tău este aici, acolo sau în cealaltă parte. Pentru asta, creezi un pic de deranj pe lângă tine. Lumea asta s-a aşezat greu şi se aşază foarte greu, pentru că totuşi trebuie să admitem: comunismul a creat dezechilibre foarte mari în sânul naţiunii române. Ne-a scos dintr-o matcă în care eram aşezaţi într-un mod firesc, în care crescuserăm organic. Eram o ţară aşezată bine, în structura mentalului ei, în dorinţele ei, în aspiraţiile ei. Atât făceam, cât putea atunci, şi făceam destul de bine ce făceam – dovadă că şi acum ne raportăm la cultura şi spiritualitatea acelor veacuri de creaţie sănătoasă. Comunismul ne-a clătinat foarte mult şi până se aşază lucrurile din nou va mai trece timp. Pe de altă parte, nici modele nu prea mai sunt, sau sunt izolate şi e greu să le accesezi. E greu să găseşti pe cineva acum pentru care să merite să spui: „Iată omul!” Acesta este ceea ce îmi doresc şi eu, aşa vreau să fiu, ca acest personaj pe care îl stimez, îl ador. Cu alte cuvinte, nu mai avem maeştri, pentru că nu mai avem nici ucenici. Nimeni nu mai e dispus să ucenicească timp îndelungat, strângând din dinţi, aşteptând recompensa într-un târziu.

I.V. – Pentru că nu mai avem răbdare.

R.B. – Da, asta este marca identitară a vremii noastre. Totul este pe repede înainte. Trăim într-un mare fast-food existenţial, dacă vrei...

I.V. – Într-un prezenteism.

R.B. – Da. În aceste condiţii, revin şi spun. Singura care trage puţin frâna de mână, în sensul bun, şi ne spune: „Staţi un pic pe loc, respiraţi puţin şi priviţi în jur!” este Biserica, cea care nu operează cu timpul acesta. Operează cu un timp în timp sau cu un alt timp. Este timpul divin, timpul liturgic, care te plasează mental într-un alt spaţiu şi într-un alt timp, concret. Practic, când eşti la biserică, simţi că ceva în curgerea timpului nu seamănă cu tot ceea ce este în restul vieţii tale. De aceea este şi un moment bun pentru introspecţie, profitând de acea „capsulă a timpului”, în care fiecare poate să îşi analizeze opţiunile ceva mai bine, zic eu.

I.V. – Acum e un moment bun pentru introspecţie. Suntem în postul Paştelui, în postul mare. Tu eşti al doilea invitat din zona religioasă pe care îl am. Am avut o discuţie cu profesorul meu de greacă, Părintele-profesor Ion Buga, din liceu, de la seminar.

R.B. – O figură mare şi Părintele Ion Buga!

Infantilizarea vieţii spirituale: o societate care evită să vorbească despre moarte

I.V. – Şi un predicator extraordinar! Am făcut de Crăciun emisiunea cu dumnealui. Iar acest podcast o să îl difuzăm de Paşte. Ai sentimentul că lumea este aşezată, că este pregătită, dincolo de cifre, de statisticile care spun că românii sunt religioşi, că merg la Biserică într-o proporţie covârşitoare, ai sentimentul că lumea este pregătită să se întâlnească în mod real cu această mare sărbătoare?

R.B. – E o întrebare foarte grea şi nu aş vrea să păcătuiesc prin generalizare. Nu ştim ce-i în sufletul fiecăruia, ce-i în mintea şi-n viaţa fiecăruia. Am o vorbă la care ţin: „Haideţi să nu mai tragem cu ochiul la vieţile altora!” Haideţi să ne trăim propriile noastre vieţi, asumate, cinstit, cât putem fiecare! Mă uit la cineva care pare foarte grăbit şi superficial în cele ale credinţei. Nu ştiu însă seara ce face sau în crucea noapţii acel om. Poate îşi face canonul, poate plânge cu lacrimi în faţa unei icoane, nu ştiu ce viaţă profundă, reală, are acel om. E foarte greu să spui că oamenii sunt pregătiţi sau nu sunt pregătiţi. În general, nimeni nu e pregătit. Dar mergem la biserică tocmai pentru a fi pregătiţi. Nimeni nu este pregătit sau vrednic să primească împărtăşania, cuminecarea. Dar tocmai, cuminecarea te ajută să îţi atingi obiectivul: unirea cu Hristos. Vorbind foarte simplu şi direct, dacă nu ar fi această milă a Domnului şi harul Lui, bineînţeles că nu suntem şi nu am fi pregătiţi. Suntem realităţi, entităţi imperfecte. Asta este foarte clar. Şi suntem traşi de mânecă în sus spre o realitate covârşitoare, cutremurătoare. Cine e pregătit, la modul cinstit, pentru asta? Cine poate să spună cum e acolo, cum va fi? Cine poate să spună ceva adevărat până la capăt şi profund despre Hristos, despre Dumnezeu? Intuim, citim, ne gândim, ne imaginăm, ne închipuim, dar totuşi realitatea credinţei şi realitatea lui Dumnezeu Întrupat este un lucru cutremurător, înfricoşător. „Se sparie gândul”, vorba cronicarului. Deci cine e pregătit? Măcar oamenii sunt pe cale. Nu sunt ca în alte părţi, ca în alte ţări, în care povestea asta a devenit aproape periferică sau cvasi-ignorată. Măcar noi poate că mimăm mai mult decât alţii sau poate că, într-adevăr, suntem pe cale şi încercăm să recuperăm câte ceva. Măcar azimutul nostru este orientat către acea direcţie, ceea ce este foarte important. Ai de unde să construieşti. Nu ne-am răcit inimile, aşa cred eu.

I.V. – Îmi vine în minte o carte formidabilă a lui Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale. Crezi că lumea trece mai mult printr-o criză de ordin spiritual?

R.B. – Mie mi se pare că trecem printr-o superficializare, printr-o infantilizare a vieţii spirituale, pentru că omul nu mai are curaj să stea cu el însuşi şi să se uite înăuntrul lui. Nu vezi că oamenii nu mai pot să stea o clipă liniştiţi? Fiecare trebuie să scoată un device, o tabletă, un smartphone în care stă proptit cu ochii. Totul este în afară, în exterior. Dacă am începe să privim înăuntrul nostru, poate că ne-am speria. Or găsim un hău, un gol, de neacoperit sau lucruri care nu ne convin de fel. De aceea este şi această industrie a divertismentului, care operează cu cele din în afară ale omului. De aceea spun că trebuie să fim atenţi. Sunt acorduri foarte fine aici, la care trebuie să fim atenţi, şi când vorbim despre ele, şi când le trăim noi, ca persoane, ca fiinţe vii. Cred că omul este puţin superficializat şi s-a pierdut ceva din puterea, magnetismul primelor veacuri, când oamenii chiar erau mistuiţi de jarul credinţei lor. Erau în stare de acte martirice incredibile, de un entuziasm al mărturisirii. Îşi puneau viaţa chezăşie pentru lucrurile în care credeau. Acum, oamenii încearcă să evite suferinţa cât mai mult, iar o suferinţă “abstractă“, pentru Numele lui Dumnezeu, pare aproape de neconceput. Evităm suferinţa, nu vorbim despre moarte. Asta spun, că suntem puţin infantilizaţi. Aşa mi se pare mie, dar e posibil să greşesc.

Primul fake-news s-a născut la Ierusalim

I.V. – Înregistrăm înaintea duminicii Floriilor, când Mântuitorul intră în Ierusalim ca un Împărat, şi când este primit, Osana, fiul lui David spune: „Binecuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” Aceiaşi oameni, câteva zile mai târziu, strigă: „Răstigniţi-L!” Este firea omenească schimbătoare? Asta este marea lecţie, marea semnificaţie, de fapt, a săptămânii mari de dinaintea Învierii?

R.B. – Este schimbătoare şi predispusă către fake-news-uri. A fost un act de manipulare care a ieşit perfect, un fel de PR întors pe dos. Puternicii zilei au început să infiltreze norodul cu tot felul de zvonuri, tot felul de insulte şi poveşti puse pe seama lui Hristos. De unde Hristos le-a vorbit direct, i-a vindecat, a înviat morţii, i-a hrănit în pustie – fapte absolut concrete –  oamenii tot au plecat urechea la o şoaptă, la un zvon. Au fost pe stradă şi li s-a spus: „Vedeţi că nu e chiar proroc, nu e Fiul lui Dumnezeu, are el ceva...” Natura aceasta umană este aproape de neschimbat. Şi faptul că Dumnezeu şi-a trimis propriul Său Fiu, faptul că S-a Întrupat, iertaţi-mă, „disperat” să restaureze firea omului, arată amploarea răului în care trăiam atunci. Dar arată şi amploarea răului în care trăim acum. Am mai ieşit puţin la liman, dar totuşi, dacă stai să te gândeşti, reacţiile pot fi aproape aceleaşi. Dacă ar veni, de exemplu, Hristos acum, dacă ne-am întâlni cu El la colţul străzii, crezi că L-am recunoaşte sau crezi că nu ne-ar conveni ceea ce vedem şi ceea ce ne-ar spune? „Hai gata, lasă-ne. Avem treabă.”

I.V. – Deci fake-news-ul are o istorie cât lumea.

R.B. – Bineînţeles! Şi a căzut victimă Însuşi Fiul lui Dumnezeu acestui fake news. Da, cel puţin aşa văd situaţia. Poate greşesc, poate exagerez, deşi nu cred...

Ziua în care „Dumnezeu a murit”

I.V. – Sigur că fiecare are modul lui de a se raporta la sărbătoare, la timpul acesta special din calendar, de a se apropia de Înviere. Cele mai frumoase amintiri sunt legate de Învierile din perioada copilăriei, când mergeam la biserică şi dimineaţa plecam, şi vedeam luminile acelea şi cerul acela zvântat. Cerul atunci nu seamănă cu nicio altă noapte care devine dimineaţă. Dimineaţa Învierii este unică. Fiecare are Învierea lui şi modul în care se raportează şi trăieşte această sărbătoare. Voiam să te întreb ce o să faci în zilele de Înviere şi care crezi că este lecţia cea mai simplă a Învierii, pentru toată lumea?

R.B. – Săptămâna Mare o să o petrec cu ajutorul lui Dumnezeu la casa noastră, aşezată într-un orăşel din judeţul Dâmboviţa. Acolo merg la o biserică de sat, unde, pe fundalul cerului înstelat, se decupează silueta unui brad. Când înconjurăm biserica, în Vinerea Mare, este un spectacol emoţionant, cosmic aproape. Îmi place foarte mult acolo şi tot acel miros de flori, tămâie, ceară, oamenii care sunt asumaţi în ceea ce fac. În rest, noaptea de Înviere, din păcate sau din fericire, o voi petrece în studioul 1 al Televiziunii Române, la transmisiunea de Paşte. Asta fac de vreo câţiva ani şi poate că e un lucru bun, poate că nu e chiar aşa de bine pentru constituţia mea sufletească, dar asta trebuie să fac. Nu-mi pare rău însă, pentru că ştiu că dacă pot aduce o picătură de speranţă şi de credinţă, cred că nu este un timp pierdut. Ba din contră, cred că e un timp câştigat. Iar faptul că oamenii trebuie să aibă parte de asemenea momente, cred că e un lucru foarte bun. În rest, aceste zile care preced Sfintele Paşti sunt tulburătoare. Şi cea mai tulburătoare dintre ele este Sâmbăta Mare. După ce Vineri seară l-am pus în groapă pe Hristos, lumea pare că e fără stăpân. Pare că la cârma lumii nu mai e nimeni. Dumnezeu a murit, L-am pus în mormânt, L-am îngropat, I-am cântat Prohodul, I-am pus cruce şi am plecat acasă. Deşi ştii că peste ceva vreme, duminică dimineaţă, preotul te anunţă: „Hristos a înviat!” şi tu răspunzi din toată puterea: „Adevărat a înviat!”, totuşi în acea zi de sâmbătă, în care nu îţi găseşti locul, nu ştii ce e cu tine, faci mici chestii prin casă, nu e foarte clară ziua aceea. Asta e cea mai grea zi şi cea mai lungă pentru mine. O zi aproape înfricoşătoare! Deşi ştiu care este finalul. De fiecare dată însă am acel stres duhovnicesc, eshatologic.

Transmiterea online a slujbei de Înviere fără credincioşi, din 2020, anul pandemic: un măcel vizual şi liturgic

I.V. – Cum ţi s-a părut Învierea din 2020, aceea după startul pandemiei?

R.B. – Şi atunci am fost în studioul Televiziunii Române.

I.V. – Aceea când oamenii nu au putut merge la biserică.

R.B. – Da, ştiu. Toate zilele au fost chinuitoare, angoasante. Urmărea fiecare pe tabletă, la televizor, care cum puteam, priveam imagini din propria parohie, pentru că toţi preoţii au transmis slujbele. A fost un măcel vizual şi liturgic. Au fost zile confuze. Nu mi-a plăcut deloc. A fost cumplit, pentru că acele slujbe de o frumuseţe sfâşietoare, zdrobitoare, de o frumuseţe absolută erau reduse la nişte imagini meschine. Se vedea prost, se auzea prost. Totul era neclar. Nu puteai face şarful între ceea ce ştii că este şi ceea ce vedeai cu ochii pe acele ecrane meschine. A fost aproape o poveste schizoidă, în ceea ce mă priveşte. Însă am înţeles că acela era timpul care ni s-a dat. Şi dacă totuşi Dumnezeu a îngăduit într-un fel sau altul asta, poate şi puţin ca să ne mai înţelepţească şi ca să vedem ce bogăţie avem, cu care ne-am obişnuit: ca găina în boabe multe. Nu mai făceam distincţia între ceea ce aveam la îndemână şi ceea ce alţii nu aveau.

I.V. – Şi imaginile de la Vatican au fost impresionante, cu Suveranul Pontif singur în Catedrală şi singur în faţa Basilicii Saint Petru, adresându-se lumii. Nişte imagini cu care sper să nu ne mai întâlnim. A fost absolut impresionant! Dar ca parlamentar de Dâmboviţa, trebuie să spun că oraşul de provincie la care faci referire şi unde vei participa la slujbă în Vinerea Mare, la denia Prohodului, este Fieni. Cum ai ajuns la Fieni?

R.B. – Acolo avem o casă, moştenire de la familia soţiei. Una dintre cele mai bine conservate case din perioada interbelică, de pe toată Valea Ialomiţei. Este o casă minunată, făcută de un arhitect celebru, Negoescu, făcută illo tempore de oameni cu bani care au fost acţionari la fabrica de ciment Fieni. Bunicul soţiei mele este unul dintre cei patru acţionari care au pornit acea fabrică de ciment. Ce vremuri! Acolo este locul în care ne retragem, noi familia şi cu prietenii care ne vizitează.

I.V. – E o zonă foarte frumoasă din judeţul Dâmboviţa! Una din cele mai frumoase!

R.B. – Minunată! Şi oamenii sunt destul de aşezaţi, destul de liniştiţi. Tot aşa, un fel de capsulă a timpului este şi acolo. Îmi place foarte mult şi e chiar un loc perfect pentru astfel de evadări.

Arta întrebării corecte, între două mari singurătăţi: a celor care vorbesc şi a celor care ascultă

I.V. – Noi facem acum ceea ce se cheamă podcast. „Podcast” este un cuvânt care a apărut în 2006. Am stat de vorbă cu marea lingvistă Florica Dimitrescu-Niculescu şi mi-a spus. Dumneaei pregăteşte o carte despre limbajul pandemiei. „Podcast” apare în 2006, în lume. În România, iată că vine ceva mai târziu. Sunt foarte multe podcast-uri. Oamenii caută rating şi aici. E obsesia asta de a avea foarte mulţi vizualizatori, urmăritori şi aşa mai departe. Eu aş extinde un pic discuţia asta şi te-aş întreba ceva. Tu însuţi ai făcut în timp foarte multe dialoguri, ai provocat. Îmi amintesc o carte, 21 de chipuri ale mărturisirii, o carte de acum câţiva ani. Ai intervievat foarte mulţi oameni din zona eclezială şi nu numai. Care crezi că e reţeta unui dialog poate nu ideal, dar care să merite atenţia şi efortul oamenilor? Ce ar trebui în 2022 să spună cineva, cât de autentic sau cât de interesant ar trebui să fie, pentru a suscita interesul, într-un context în care, după părerea mea, pare că traversăm două tipuri de singurătăţi, a celor care vorbesc şi a celor care nu ascultă?

R.B. – Mă gândesc acum la mitul lui Parsifal, cel care pleacă să caute Sfântul Graal de la curtea Regelui Arthur şi care, în fine, ajunge la Regele Pescar unde trebuia să pună o singură întrebare, urgentă, la obiect, punctual: „Cui îi foloseşte Sfântul Graal?” Nu a pus-o atunci pentru că... nu a pus-o. Dar după ani şi ani, este aşezat din nou în acelaşi context, rosteşte întrebarea corectă, urgentă, care trebuia pusă. În urma ei, ţinutul înfloreşte, Graalul este rezolvat ca enigmă. Deci trebuie să pui întrebarea corectă. Şi pentru a pune întrebarea corectă, necesară, urgentă, trebuie să fii tu însuţi un om corect. Dacă eşti onest cu tine însuţi, pui întrebarea corectă şi scoţi din cel cu care stai de vorbă răspunsul corect, acela care trebuie, care este folositor. Dacă umbli cu şmecherii, cu tertipuri, cu falsuri, nu iese nimic. Umplem văzduhul de vorbe, aşa cum zic Sfinţilor Părinţi. Dacă întrebi corect şi cinstit  despre un lucru, şi vrei tu însuţi să îl afli, atunci eşti de folos pentru toată lumea care te urmăreşte. Aşa cred. În ceea ce mă priveşte, am încercat în permanenţă să pun întrebarea corectă. O caut. Este ceva magic!

I.V. – Vorba Părintelui Galeriu: „N-aveţi voi întrebări, câte răspunsuri am eu.” De fapt, el punea în discuţie tocmai această întrebare care să provoace şi care să declanşeze un orizont de adevăr şi o explozie de sinceritate şi de autenticitate.

R.B. – Uite că şi foarte multe dintre Omiliile Sfinţilor Părinţi sunt pe această formulă: întrebare şi răspuns. Întreabă ucenicul şi maestrul răspunde ceea ce e de răspus. Această formulă, acest motor în doi timpi este foarte folositor, pentru că oameni se regăsesc de multe ori în acele întrebări. Dar trebuie să existe tactul de a le pune. Şi întrebarea se pune într-un anume fel. Iar răspunsul vine în consecinţă sau nu vine, sau vine parţial, sau vine fals. Pentru că oamenii nu se arată, în general. Sau se arată foarte greu. Îţi dau un singur exemplu, ca să mă înţelegi. Sunt acele pelerinaje la racla Sfântului Dimitrie, la Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. E o coadă mare de pelerini şi vine un ziarist grăbit: „– Bună ziua! Cu ce gânduri aţi venit la Cuvioasa Parascheva?” Şi cel care este acolo şi se roagă sau citeşte ceva, un paraclis, sau se uită pur şi simplu şi pare că nu face nimic, luat aşa prin surprindere spune: „– Cu gânduri bine, de sănătate, să fie pace în lume.” Nimeni nu ştie pentru ce este acolo acea persoană, numai persoana care stă la coadă ştie. Deci omul acela nu se arată aşa uşor. Adică „nu vom spune vrăjmaşilor noştri taina noastră”, aşa cum se zice şi la Liturghie. Deci ca să afli, trebuie să pui întrebarea corectă şi cere un anume timp. Orice întrebare se coace într-un anume timp.

Interviul cu Ioan Alexandru, o rană sufletească închisă: „am lucrat fără milă!”

I.V. – Care e dialogul la care ţii cel mai mult din cele pe care le-ai făcut?

R.B. – Mi-este foarte greu să spun care este acela. Însă ştiu dialogul care m-a marcat cel mai tare şi care mi-a provocat o rană reală, o rană sufletească pe care am închis-o acum, scriind un text după aproape 30 de ani, la comemorare. I-am luat un interviu lui Ioan Alexandru înainte să se îmbolnăvească, pentru România liberă. Şi i l-am luat exact ca cei care vin acolo pe Dealul Patriarhiei şi întreabă pelerinii: „– Cu ce gânduri aţi venit la raclă?”. L-am luat repede, superficial, cu prejudecăţi, ceea ce este mortal pentru un jurnalist. Bine, eram şi tânăr, şi neexperimentat şi îmi pare foarte rău pentru acel interviu. M-a marcat. Omul s-a arătat mai mult decât am întrebat şi am cerut eu. Iar asta l-a făcut vulnerabil. Bine, era şi o persoană vulcanică.

I.V. – Era expansiv.

R.B. – Da, dar s-a arătat pe alocuri cum poate că nu trebuia şi la final mi-a zis: „– Frate, am toată încrederea că o să faci exact ceea ce trebuie să faci.” Adică să îl ajustez puţin, să scot anumite lucruri care nu îşi aveau rostul şi locul în acea expunere. Le-am lăsat... Tonul face muzica, bineînţeles. Şi câteva accente au schimbat aproape complet faţa interviului şi a celui care a oferit interviul. Îmi pare foarte rău!

I.V. – Deci asta regreţi, că nu ai ascultat ce ţi-a spus Alexandru şi ai fost dus de val. Ai judecat ca un ziarist cumva, ca un ziarist care era interesat mai degrabă de cititorii săi, nu de elemente poate mult spus de scandal, ci de contextul zilei, de polemic. Ai căutat asta.

R.B. – Am lucrat, cu alte cuvinte, fără milă, faţă de celălalt care s-a expus. Pur şi simplu, am fost mai brutal în redactarea finală a interviului. Am lăsat tot. Şi acel tot nu era bine.

Despre întoarcerea Patriarhului, Lumea creştină şi preţul corect pentru presa scrisă

I.V. – Tu ai fondat la un moment dat „Lumea credinţei”, care a avut un succes şi cu toate derivatele, cu suplimentele pe care le-ai tipărit în timp. Acum apare numai online sau poate fi găsită revista şi la chioşc?

R.B. – Acum nu mai apare în print pentru că a venit o criză de hârtie: e mai scumpă decât îşi putea imagina oricine, iar presă ieftină în ţara asta nu se vinde, şi nu se vinde nicăieri în lume. Presa tipărită, fiind un element consumabil, trebuie să aibă un preţ decent. În clipa în care nu îl are, trebuie să te retragi discret, aşteptând vremuri mai bune, dacă vor veni. Între timp, lucrez la un proiect online. Sper să iasă ceea ce mi-am propus.

I.V. – Mai poate fi făcută presă religioasă în felul în care se făcea în anii ‘90, mă gândesc la „Lumea creştină”, mai cu seamă?

R.B. – Nu. Acei ani sunt ireversibili sub toate aspectele. Internetul rade tot în zona asta şi acel internet superficial nu îmi place deloc. Atmosfera nu este onestă, pe alocuri. Acesta este cuvântul. Ştiu că sună rău, nu sună bine, dar nu este o atmosferă tocmai corectă. Multe dintre acele entităţi online, digitalem – nu cred că sunt persoane oneste în spatele lor.

I.V. – Îţi aminteşti vreun moment pe care voi, prin ce aţi făcut la Lumea creştină, l-aţi influenţat în lumea bisericească, prin anchete sau eseu? Avea un impact presa, trebuie să spunem. Avea un ecou România liberă, extraordinar! Era unul din cele mai citite ziare. Iar Lumea creştină era o singularitate în epocă.

R.B. – Da, absolut. Trebuie să ţinem cont că pe vremea aceea erau tiraje de două milioane şi jumătate pe ediţie. Imens! De neconceput azi! Toată Biserica, cler şi popor, toţi citeau acele pagini, şi Sfântul Sinod, şi ierarhi, şi stareţi, în fine. Au fost câteva campanii dure, şi legate de plecarea Patriarhului şi întoarcerea lui. Gândindu-mă cu mintea de astăzi, pot să spun că a fost bine că s-a întors în funcţie. Am fost dezamăgit când am aflat că s-a întors, dar după un timp, am înţeles că aceea era cheia unui echilibru necesar faţă de orice altă formulă pe care, de altfel, toţi o declinaseră – nimeni nu şi-a asumat acest jug al Patriarhatului, într-o vreme a tranziţiei. Biserica era şi acuzată de colaborare cu regimul comunist. Nu era simplu deloc. Singurul sac de box, călugăr prin definiţie şi echilibrat interior, era Patriarhul Teoctist. El a strâns din dinţi, s-a întors în scaunul patriarhal. Nu i-a fost uşor deloc. Nu i-a fost uşor nici să plece, deşi a plecat senin. Antonie Plămădeală are câteva amintiri foarte interesante despre acele momente. În rest, au fost campanii cu Episcopul Emilian Birdaş, cel care a fost depus din treaptă, de la Alba-Iulia, acuzat şi el de colaborare cu regimul comunist. Pe urmă şi-a găsit un loc la Caransebeş. Am scris atunci destul de dur contra lui. Mi-a părut rău ulterior, că omul suferea de o boală în vremea aceea. Nu mi-am dat seama, nu am ştiut. Astea sunt şi dezavantajele faptului de a te expune public de pe o tribună mare şi de a scrie rapid, urgent. Pe de altă parte, faptele sunt fapte...

I.V. – Era atunci Grupul pentru Înnoirea Bisericii, îmi amintesc, cu oameni care erau şi din zona bisericească, şi din laicatul ortodox. Crezi că a avut vreun rol? Ceva din tezele acelui grup s-au dovedit a fi reale, adevărate? Există consecinţe ale activităţii din acele luni, la începutul anilor ‘90?

R.B. – Consecinţe directe, nu, adică cele care să fie urmate de anumite schimbări importante de curs. Dar important este că atunci s-a creat joncţiunea evidentă între oamenii de cultură şi Înaltul Cler sau nu chiar „Înaltul”; erau şi clerici obişnuiţi, persoane speciale cum erau Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloaie, Toader Crâşmariu, Constantin Voicescu etc. Bun, nu erau din Înaltul Cler, dar totuşi erau din clerul reprezentativ.

I.V. – Părintele Galeriu, Părintele Patriarh.

R.B. – Nu era ierarh pe vremea aceea, a devenit însă la nici două luni. A fost practic prima joncţiune şi prima vorbire reală, asumată şi dureroasă despre soarta şi viaţa Bisericii noastre. A fost primul loc în care s-a vorbit, s-a discutat, s-au pus în discuţie aceste lucruri. Grupul părea eterogen, dar nu era chiar aşa. Erau generaţii diferite, experienţe diferite. Erau oameni de cea mai bună valoare, de cea mai limpede rasă intelectuală: Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Teodor Baconschi, Horia Bernea, Octavian Ghibu etc – conştiinţe vii care, alături de  clericii enumeraţi mai sus au putut cumva să se aşeze împreună la o lucrare, să arate că Biserica este o forţă şi că are o coeziune dincolo de dictatură, tiranie, puşcărie politică şi tot ce se întâmpla în acei ani.

Cărţile-revelaţie ale secolului XX

I.V. – Care crezi că este cartea-revelaţie, după Revoluţie, în domeniu religios? Dă-mi trei titluri.

R.B. – Pentru mine, Jurnalul fericirii. Pur şi simplu, stă pe raftul meu ca o carte jumulită, care a “pătimit“ îndelung. Zboară foile din ea...

I.V. – Au fost multe ediţii şi ai putut să îţi iei exemplare.

R.B. – Da. Pentru mine, asta este o carte esenţială. Apoi, cartea lui Sorin Dumitrescu, “Noi şi icoana“ – studiul, că nu e chiar o carte, e o lucrare. Apoi sunt toţi aceşti ruşi despre care şi tu ai vorbit: Evdokimov, Volkov, Florenski, Berdiaev. Mi-e greu să fac un clasament. Însă mi-au trecut prin mână, la Editura Anastasia, toţi aceşti mari ruşi ai exilului. Şi pot să spun că de la Teologia mistică a lui Lossky…

I.V. – Tradusă de profesorul meu de morală, părintele Vasile Răducă.

R.B. – Da, ulterior retradusă şi repusă în pagină, rearanjată. Au fost cărţi foarte mari. Şi fiecare şi-a lăsat o anumită amprentă, într-un anume timp, pe un anumit segment de public, dar şi în inima mea. Au fost cărţi esenţiale. Şi se vede câtă sete de literatură creştină, bună, de calitate, era în acei ani fantastici.

Responsabilitatea cutremurătoare a predicii: „naveta” dintre naos şi altar

I.V. – Răzvan, după ce ai fost editor, după ce ai fondat o publicaţie religioasă, te-ai înscris şi la Facultatea de Teologie, anul trecut. Şi m-am bucurat să văd asta, mai cu seamă că pe Sfânta Ecaterina e un loc drag mie. Am stat şi eu acolo 5 ani, între 1996 şi 2000, apoi un an la masterat. Cum e Sfânta Ecaterina astăzi? Tu eşti în anul întâi acum.

R.B. – Da, sunt „baby teolog”... Acea biserică unică este un laborator, într-adevăr, unde se forjează conştiinţe ale clerului şi ale unui laicat ceva mai constituit, mai articulat. Pentru că nu toţi cei care trec prin facultate devin preoţi. Este impresionantă această aventură liturgică, de partea cealaltă a iconostasului, inside. Până acum, sigur că da, am avut experienţa unui laic care primea dinspre altar informaţia sacră, comunicarea şi cuminecarea. Acum, făcând această navetă între naos şi altar, încep să văd lucrurile altfel. Ce pot să spun însă este faptul că, în ultima vreme, probabil încurajaţi şi de această ştire că am păşit pe poarta facultăţii, mai mulţi preoţi mi-au dat ascultarea să predic. 

I.V. – Şi mergi la biserici, iar la sfârşitul Liturghiei…

R.B. – Vorbitul în public e una într-o emisiune TV, cu tine acum, interviuri pentru presa scrisă sau radio, reprezintă ceva distinct; dar vorbitul de pe solee, când simţi în ceafă toate privirile sfinţilor din catepeteasmă şi simţi freamătul din Sfântul Altar, când înţelegi că acolo e o pulsiune harică specială, e o cu totul altfel de experienţă!

I.V. – De aia se zice „cu frică şi cutremur”.

R.B. – Într-adevăr! Şi când eşti înveşmântat în straie de diacon şi vezi privirile acelor oameni, simţi un nod în gât şi îţi dai seama că toate cuvintele tale secularizate, uşurele, toate volutele tale verbale, toate acrobaţiile tale oratorice acolo nu fac mare lucru. Iar în clipa în care vorbeşti totuşi despre adevărul de credinţă, despre Hristos, ţi se face frică. Pur şi simplu, ţi-e frică.

Marii predicatori ai Bisericii Ortodoxe

I.V. – Care crezi că e marele predicator al Bisericii Ortodoxe din ultimele decenii?

R.B. – În mod cert, Părintele Galeriu a fost un pescar de oameni şi i-a prins în mrejeel credinţei cu aceste cuvinte, cu acest mod al său de a predica. A avut năvodul cel mai plin. Am fost martor la această pescuire miraculoasă, de multe ori. Şi discursul său “prindea“ de la academicieni la tâmplari sau instalatorii, ingineri şi casnice. Avea un năvod cu ochiurile foarte fine, a fost un mare pescar de oameni. L-am ascultat predicând de mai multe ori şi pe Părintele Cleopa, în prisaca lui de la Sihăstria, unde hăulea de se auzea pe toate acele văi din proximitatea chinoviei. Am ascultat mulţi predicatori, printre care Părintele Ioan Iovan de la Recea, cu un cuvânt apăsat, curajos, metalic. Este singurul care a ieşit din puşcărie exact aşa cum a intrat: neatins de compromis. Nu l-au schimbat securiştii cu nimic. Bartolomeu Anania iarpşi, mare predicator! Dar şi Antonie Plămădeală, să ne amintim de el! Nişte predici minunate, profunde, docte şi accesibile deopotrivă!

I.V. – Teologice! Ar merita predicile Părintelui Galeriu să fie publicate. Au apărut o parte din ele. Dar cred că o antologie cu predicile ar fi bună.

R.B. – Am editat şi noi la Lumea credinţei, la 10 ani de la trecerea la cele sfinte, 10 predici ale Părintelui Galeriu. Vezi tu, când citeşti predica e una, când îl vedeai şi când erai în preajma lui, cu tot acel body language, toată acea coregrafie sacră, reprezenta ceva unic! Irepetabil!

I.V. – Şi Părintele Galeriu mai avea o calitate pe care o au puţini venind dinspre lumea Bisericii – aceea de a se adapta publicului. Era o prezenţă strălucită şi în platourile de televiziune! Era absolut fermecător, şi la amvon, şi în studiourile TV! El a înţeles extraordinar rolul Bisericii de a fi prezentă în societate şi de a avea răspunsuri pentru lumea de astăzi. A făcut-o cum puţini au reuşit. Deşi vorbea mult, avea ceva. Avea un instinct monologal. Cu toate acestea, era foarte atent şi înregistra foarte fin reacţiile interlocutorilor.

R.B. –Fii atent: predicile lui durau cel puţin o oră! Trebuia să fii liniştit, cu pantofi comozi, haine potrivite, pentru că predica dura cel puţin o oră. Părintele vorbea, vorbea, vorbea. Părea că vorbeşte aşa, firesc, natural. La un moment dat, ca scris pe un prompter, îi venea o idee. “Vedea“ un gând. Momentul era magic! Din acea secundă, exploda pur şi simplu, atunci când îi venea acel gând „scris pe prompter”. Scria îngerul? Ştia doar astael, eu nu ştiu... Dar era fabulos! Şi era, pur şi simplu, magnetic! Nu îţi venea nici să pleci, nici să laşi capul în pământ, pur şi simplu, trebuia să te uiţi doar la mâinile lui, la toată atitudinea lui:  ardea!

Mai mult curaj şi mai mult firesc întru Hristos

I.V. – Se simte astăzi când mergi la capelă, la Sfânta Ecaterina, sau pe culoarele Facultăţii care poartă numele Patriarhului Iustinian Marina, se simte o atmosferă spirituală, aşa cum ar trebui la Facultatea de Teologie? Este o emulaţie în anii aceştia, 2021-2022, aşa cum ar trebui să fie? Am pus întrebarea corectă?

R.B. – Da. Iar ca să fiu foarte sincer, spun aşa: se predă bine, iar pe alocuri foarte bine. Informaţie este multă, este corectă, exact ceea ce trebuie – câteodată cam prea multă. Nu văd însă – bine, sunt totuşi la început! – acel duh care face diferenţa între un act pedagogic care are în spate un fundal sacru şi un act pedagogic obişnuit. Încă nu văd nu văd adierea revelaţiei, adierea unei bucurii speciale, în anumite cazuri ale lucrării pedagogice. Studentul trebuie să înveţe că i se pune în faţă materia, dar trebuie să înveţe şi prin... admiraţie. Trebuie să admire şi să îşi soarbă din priviri maestrul. Iar maestrul, la rândul lui, trebuie să ofere ceea ce nu oferă ceilalţi, pachetul acesta complet: ştiinţă revelată. În cazul nostru, fiind teologi, trebuie să fie un pachet foarte, foarte bogat. Profesorii sunt foarte buni, sunt inimoşi, sunt harnici. Pe alocuri, cred că ar mai trebui ceva… puţină “nebunie“ întru Hristos, puţin curaj, puţin outside the box, adică să mai ieşim din acea schemă în care suntem bine, că totul e în regulă.

I.V. – Pentru a parafraza titlul unei cărţi pe care ai scris-o tu, La porţile Duhului, să fie mai mult prezentă lumea la porţile Duhului.

R.B. – Adică mai mult curaj, mai mult firesc. Poate că ar trebui mai mult firesc întru Hristos.

I.V. – Absenţa curajului cred că e o trăsătură generală a societăţii noastre. Răzvan, îţi mulţumesc mult pentru această discuţie! Şi aş vrea, în final, pentru cei care ne urmăresc, un gând, o urare, un îndemn pentru acest podcast, Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu?

R.B. – Un om care este ariergarda presei creştine, prin vârstă şi experienţă, ce poate să spună despre avangardă? Ideea este că, dacă faci acest lucru, fă-l cum se cuvine şi aşa cum a mers discuţia noastră, pare-se că este un lucru extrem de corect şi de plăcut şi ţie, şi celui care stă pe acest scaun. Şi deja nu mă mai îndoiesc că şi cei care ne privesc trăiesc acelaşi sentiment. În rest, e nevoie în spaţiul public românesc, amestecat valoric şi confuz moral, de voci limpezi. Trebuie voci limpezi, conştiinţe limpezi care spun câteva lucruri, dar importante. Bruiajul este imens. Zgomotul de fond este uriaş. Cred că trebuie să livrăm acele lucruri care într-adevăr contează. Iar tu ai acest instrumentar de bord excelent!

I.V. – Deci e nevoie de limpezime.

R.B. – Eu aşa zic.

I.V. – Mulţumesc mult, Răzvan!

R.B. – Mulţumesc şi eu foarte mult, Ionuţ Vulpescu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite