„Autonomia strategică” a Europei și neamestecul în „crize care nu sunt ale noastre”

Foarte interesant este marele mesaj lansat de Macron la întoarcerea din China. Într-un interviu pentru Les Echos, sintetizează starea de neliniște reală (unele surse vorbesc chiar de iritare persistentă) care a cuprins unele cancelarii europene în fața perspectivei ca țările din UE, fie prin intermediul NATO, fie răspunzând unui apel la solidaritate lansat de SUA, să fie implicate direct într-un eventual conflict pe tema Taiwan.

Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE

Dublând astfel riscurile în care se află acum societățile de pe continentul nostru, și așa cu o viață socială și economică foarte complicată, aș spune din ce în ce mai complicată pe măsură ce se adâncesc consecințele conflictului din Ucraina, odată cu nevoia stringentă de a suplimenta mereu și mereu mai mult livrările de arme și muniții precum și toate categoriile de sprijin umanitar.

„Chestiunea care se pune în fața noastră, a europenilor, este următoarea: avem oare interesul să urmăm o accelerare pe subiectul Taiwan?... Cel mai rău lucru este să credem că noi, europenii, să trebuiască să urmăm și să ne adaptăm la ritmul american și la o acțiune chineză de răspuns. De ce oare ar trebui să mergem în ritmul urmat de alții? În acest moment, singura problemă pe care trebuie să ne-o punem este cea a interesului nostru... Noi, europenii, trebuie să ne trezim, Prioritatea noastră nu este să ne adaptăm la agenda altora în toate regiunile lumii... Capcana deschisă în fața Europei este ca în momentul în care ajunge la o clarificare a poziției sale strategice, în care este mai autonomă din punct de vedere strategic decât înainte de pandemia de COVID-19, ea să fie prinsă într-o dereglare ce să cuprindă lumea și în crize care să nu fie ale noastre. Dacă va exista o accelerare a incendiului care să cuprindă cei doi poli, nu vom avea timpul și nici mijloacele să ne finanțăm autonomia noastră strategică și vom deveni vasali în timp ce, dacă avem la dispoziție câțiva ani pentru a construi, putem să devenim cel de-al treilea pol”.

Din punctul de vedere al președintelui Macron , singurul răspuns logic este dat de adoptarea unei agende proprii de priorități europene în contextul în care, cu două luni în urmă spunea că, pe fond, este vorba despre o criză care afectează toate țările democratice din lume, nu numai cele europene, care „resimt acum un fel de oboseală, o pierdere a reperelor colective”. A spus chiar că întreg sistemul capitalist mondial se află în dificultate deoarece nu mai oferă o soluție pentru a elibera oamenii din sărăcie; dimpotrivă, a făcut ca inegalitățile să explodeze violent ceea ce a produs „o criză de conștiință la nivelul democrațiilor”.

Întrebarea deosebit de delicată este dacă, în acest moment, semnalul francez este doar unul retoric sau, dimpotrivă, probează că dincolo de declarațiile despre solidaritatea extinsă europeană și unitatea sa indestructibilă în spațiul euro-atlantic, disensiunile sunt doar de natură filozofic sau au la bază și altceva, cu mult mai profund și ci potențial periculos. Este vorba, din punctul meu de vedere, de o disensiune mai veche privind demersul prioritare care trebuie adoptat pentru a rezolva criza de identitate și putere care caracterizează lumea occidentală.

Va fi exclusiv sau prioritar pe calea afirmării puterii militare pe câmpul de luptă sau mai poate exista o altă soluție, acela al dialogului bazat pe oferte economie? Pentru ambele trebuie să existe în spate o forță financiară care să justifice pretențiile la „autonomie strategică”. Și aici ne află acum, în acest punct de inflexiune de are Macron spune că Europa trebuie să se îndepărteze rapid în caz de conflict pentru a avea timpul pentru construirea propriilor sale soluții de supraviețuire în timp ce, în jurul nostru, se țes noi alianțe în ritmul ultra-rapid al contractelor economice care devin prioritare la nivel geo-strategic pentru țările. Care, inclusiv în Europe, eventual, greu, chiar și în Europa centrală și de est, și-ar dori să iasă din condiția de vasal super-ascultător și, ca atare, cu opțiuni strategice blocate.

„Autonomia strategică trebuie să fie bătălia noastră de mâine”, spune Macron și este evident unde poate începe acest demers de consolidare al independenței strategice. Primul pas este identificarea – așa cum a făcut-o deja – a spațiilor în care industria națională a unei mari economii europene se poate relansa în mod spectaculos după ce a identificat corect existența pieței, resursei și capacităților de producție.

Uitați-vă ce contracte a făcut Franța în China pe domeniile strategice ale industriei de azi și de mâine, uitați-vă la semnalul excepțional dat de Elon Musk care a negociat tot cu China amplasarea unei capacități industriale extrem de importante pentru producția de baterii electrice.

Sigur că pentru noi acesta este un domeniu SF, dar pentru Europa devine deja absolut prioritar în măsura în care, la un moment dat, va trebui să se rupă de dependența de combustibilii fosili și să treacă la schimbarea în profunzime a parcului de transport și la promis producere exclusivă din 2035 de automobile electrice. Exact acesta este domeniul în care deja a fost angajată cea mai mare bătălii din istoria ciclului de dezvoltare economică post revoluția-industrială. Cine va produce și va comercializa bateriile electrice cele mai performante și la prețurile cele mai competitive va domina piețele deciziilor economice și politice ale viitorului.

Teorie despre viitor? Poate, pentru unii. Pentru alții, este zona de investiții pe termen lung și foarte lung și schimbările care se produc pe piețele cere/ofertă nu sunt numai comerciale, ci sunt un prim semn că prioritățile economice pot să schimbe și echilibre mai vechi politice și militare.

Un semnal interesant în acest sens îl oferă Israelul, spre exemplu, cel mai cuminte și fidel aliat american. În lunile ianuarie și februarie 2023, au fost importate 15.500 de automobile chinezești electrice (cu excepție a 2500 de tip Chery), adică 8,4% din totalul exporturilor făcute de China în acest domeniu. Ceea ce face ca, pentru primele două luni din acest an, Israelul să fi importat din China mai mult decât tot ce-a importat, cumulat, din țările UE cu producție majoritar clasică sau cu produse exagerat de scumpe și necompetitive în zona auto electrică.

Ce efecte ar putea avea „desprinderea” Europei care să devină astfel liberă să-și construiască propriile alianțe economice, începând cu ceea ce este cel mai urgent, adică resurse de materii prime – și, în mod deosebit, cel strategice pentru viitoarele producții în domeniile de înalte tehnologii – ieșind din logic restrictivă a actualelor șantaje, directe și indirecte, de pe urma cărora suferă de decenii?

Primele răspunsuri orientative încep să se simtă, oricum cu mult mai evidente pe măsură de orice raționament elementar spune că un conflict major adăugat la dezastrele de cum ar bloca pe termen lung evoluția globală. Poate Europa să fie și independentă și, în același timp, să reprezinte un al treilea pot în echilibrul mondial? Depinde cât de mult timp are la dispoziție și cât de tare adversarii se epuizează reciproc. Oricum, în spate, se desemnează marea confruntare a sistemelor occidental și cel al arhitecturii BRICS + care urmează să se confirme la finele lunii august. Va putea oare Europa să iasă și din această logică conflictuală?

Nouă nu ne rămâne decât Rotativa, singurul eveniment geo-politic la care avem acces direct în acest an și, în rest, oricum de pe margine, în frunte cu Președintele nostru, să contemplăm cu atenție și îngrijorare ce se întâmplă în curțile vecinilor în speranța mereu reînnoită că „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib”. Până la urmă, da, chiar așa e.