Arta războiului ca înţelepciune

Este maestrul de arte marţiale omul cel mai admirabil? Redbelt este un film despre un maestru de arte marţiale (Brazilian Jiu-Jitsu). Filmul începe cu lecţiile pe care maestrul le oferă studenţilor săi şi se termină cu lecţiile pe care maestrul le învaţă.

Mike Terry este un luptător negru care are conduce o academie de BJJ în Los Angeles. Povestea lui include trei tipuri de provocări: Familia, studenţii şi societatea americană (societatea modernă par excellence). Probabil că nu voi surprinde pe nimeni dacă vă dau de ştire că sfârşitul poveştii este un succes. Scriitorul-regizor David Mamet dă dovadă de un gust clasic în aceea că în loc să ne prezinte tragedia acestui om măreţ, ne prezintă aristeia lui--momentul său de triumf.

De asemenea, îmi închipui că nu îmi voi surprinde cititorii dacă vă dau de ştire că viaţa acestui erou este un dezastru. Măreţia omului şi dificultatea crizei sunt legate. Mike Terry nu este binecuvântat de vreun zeu, nu are vreo protecţie în faţa sorţii. Probabil că termenul pe care îl folosim în mod tradiţional pentru a numi un om de o asemenea tărie într-o situaţie atât de rea este stoic. Ar trebui să investigăm, însă, în ce măsură stoicismul este o creinţă potrivită maestrului artei războiului.

Ar fi poate preferabil să ne gândim de ce omul acesta pare admirabil. Întâi, pentru că rezistă cu graţie opiniei publice şi tuturor dificultăţilor care ameninţă să îl distrugă--toţi, îmi închipui, ne-am prăbuşi într-o situaţie în care el este capabil să rămână în picioare. Apoi, felul în care îşi trăieşte viaţa arată clar că este mult mai liber decât suntem noi de pasiunile reunite care ne conduc să vrem să achiziţionăm cât mai multe lucruri, şi deci şi de suferinţele pe care reuşitele şi eşecurile ni le provoacă nouă. În fine, Mike Terry nu se teme de moarte, ceea ce este extraordinar.

De ce ar suferi un asemenea om? Evident, pentru că în lumea în care trăim, lucrurile şi oamenii conspiră să ne provoace suferinţă. Limitele puterilor noastre sunt teribile şi misterioase. Suntem conduşi de speranţe ale căror temeiuri nu ne sunt evidente. Numai omul care trăieşte ca şi cum ar fi deja mort poate să se elibereze de iluziile care ne conduc, în primul rând idealul de justiţie: Noi credem că un om trebuie să îşi apere sau ajute prietenii şi să îşi rănească duşmanii--asta este drept şi dreptatea este singura cale în care putem avea încredere în drumul spre fericire, în lumea asta sau cealaltă.

De curând, o prietenă care lucrează cu copii din şcoli uitate de oameni, stat şi Dumnezeu m-a rugat să fac singurul lucru despre care am putea suspecta că stă în puterea mea şi poate ajuta băieţii din liceul Sf. Pantelimon--să le arăt un film şi să le vorbesc despre ce văd în film, în speranţa că vor înţelege mai bine problema violenţei şi a bărbăţiei. Cred că e evident că băieţii sunt atraşi de artele marţiale din două motive: Frica şi ambiţia. Ceea ce îi ţine departe este de asemenea evident: Discplina şi autoritatea pe care orice diciplină o implică.

Mai departe, aş apăra în felul următor alegerea mea: Redbelt este o poveste despre relaţia dintre înţelegere şi voinţă. Scopul antrenamentului în lupte corp la corp, am putea spune, este triplu: Întăreşte curajul şi forţa; pregăteşte bărbaţii pentru război obişnuindu-i să respecte ordinele; şi predă principiile de strategie necesare oricărei operaţiuni de război. Eroul acesta este aproape unic pentru că este un învăţător, un om care îşi trăieşte viaţa convins că pentru a ajuta oamenii trebuie să îi înveţi. Ce? Care cunoaştere este necesară oamenilor? Cunoaşterea de sine. Cum învaţă oamenii despre ei înşişi? Privindu-se prin ochii duşmanilor lor--învăţând despre puterile şi slăbiciunile revelate de război.

Scopul eroului nostru, însă, nu este să creeze o armată sau să poarte război. Scopul cunoaşterii lui, ţine să dovedească--în felul marilor generali--prin propriul exemplu, este negativ: Furia care creează războiul este esenţial defensivă şi arta marţială permite bărbatului să îşi apere identitatea--marele câştig este apărarea de frica ce paralizează mintea. Orice luptător înţelege că nevoia de a lupta nu dispare niciodată, dar atâta vreme cât curajul serveşte raţiunea, nevoie de a se apăra nu îl forţează pe luptător să îşi sacrifice umanitatea.

Am să vă ţin la curent în următorul articol cu rezultatele acestei puneri în scenă. Vă voi scrie despre opiniile tinerilor despre film, despre poveste, despre erou şi despre problema pe care o prezintă bărbăţia.